Tot ce-ți trebuie ca să te bucuri de schiat, ca amator, în România

Schiul este un sport al naibii de scump, pentru că implică multe chestii consumatoare de finanțe: cartele de schi, cumpărat sau închiriat schiuri+clăpari+bețe și, nu în ultimul rând, ceva bani aruncați pe echipament, ca să nu schiezi ca ultimul ghiolban, în blugi.

Eu am învățat să schiez târziu, pe la 24 de ani și în anul de grație 2005, deci nu vorbesc aici de performanță sau chestii de genul. Și cum nu plănuiam să pun, vreodată, schiuri în picioare (chestia asta a avut loc cu totul întâmplător), nici n-am pornit la drumul ăsta așa cum îi stă bine unui schior. Pe scurt, prima dată am schiat într-o geacă de iarnă de oraș și nici vorba de cască, ochelari de schi și alte detalii profi pe lângă cele de bază: schiurile.

De-aia pot să zic că știu ce vorbesc și că am învățat pe pielea mea cât de mult greșești când pleci la schi aproape ca un pantofar, căci nimic din echipamentul unui schior nu este fiță. Fiță este să dai 1 000 de euro pe ceva ce găsești și la o sută, dar asta e altă discuție.

Dacă ești amator și te-ai hotărât că schiul este pentru tine, învață din greșelile mele, dar și din ce am făcut eu bine.

Când încă ești la nivel de amator, nu-ți trebuie cea mai lungă sau cea mai performană pârtie pe care a văzut-o circuitul mondial, dar ajută să fie ceva mai aerisită decât în Valea Prahovei. Eu am învățat la Straja, pe celebrul Platou al Soarelui, mai exact. Aveam 24 de ani, făceam Revelionul acolo cu o gașcă de schiori și n-aveam cu ce să-mi omor timpul.

Am închiriat schiuri și m-am luat după ei. Ar fi ajutat să-mi iau un monitor, ca să-nvăț plugul ca la carte și nu din ce-am văzut la alții, pe pârtie. Dar ar ajuta și dacă oamenii aștia ar avea prețuri ca pentru economia noastră. Partea bună la toată chestia asta este că pârtia din Straja pe care m-am dat eu, ca începătoare, era, pe atunci, semi anonimă și, deci, nu foarte aglomerată. Căci da, te ajută să ai un culoar liber pe care să cazi, să te încurci în schiuri și ce mai face de obicei un debutant în sportul ăsta.

Dacă faci asta la Clăbucet sosire, în Predeal, e pierdere sigură de vreme. Pârtii ușurele și relativ aerisite găsești și la Păltiniș, un alt loc pe care îl recomand începătorilor într-ale schiatului. În plus, acolo au și nocturnă, așa că poți ieși cu schiurile și cele două picioare stângi ale tale când pleacă puhoiul.

Dacă ești amator sau ai de gând să schiezi când și când, opțiunea cea mai la îndemână e să închiriezi echipamentul de la centrele de schi. Mai puțin la pârtia de la Vidra, pe Transalpina, care stă mai prost la partea cu închiriatul schiurilor. Eu am fost la un pas de a rata ziua din cauză că nu găseam schiuri pe măsură. Și nu voiam să mă dau cu unele ce-mi păreau mai potrivite pentru sărituri cu schiurile!

O altă variantă ar fi, până înveți să te dai ca lumea și faci din asta o pasiune, să-ți cumperi echipament la mâna a doua. Clăparii sunt esențiali, sunt ca adidașii ăia buni cu care alergi cel mai bine. Mai bine găsești perechea potrivită, care face click perfect cu piciorul tău, decât să închiriezi de fiecare dată alții. Găsești clăpari buni de la Nordica, model mai vechi, ce-i drept, și cu 150 de lei, în magazinele second hand.

Schiuri, tot vechi, îți poți cumpăra și cu 200 de lei, iar eu îți recomand magazinul Monteo, unde găsești și oameni care știu ce ți se potrivește. Așadar, cu o investiție minimă de 400 de lei, te-ai făcut cu un echipament pentru câteva sezoane bune, cam cât ai da pentru închiriat, la opt ture de schi.

Spuneam că echipamentul de schi contează, nu e fiță. Asta dacă vrei să aluneci confortabil, ca un fulg, nu ca un elefant transpirat. Am simțit și eu, pe pielea mea (la propriu), că nu toate gecile groase de fâș se pretează și pentru un sport de iarnă. E drept că, dacă ești Alberto Tomba, poți schia și-n blugi și în geacă de piele, dar, când ești la început, echipamentul contează.

Îți spune o tipă care schia, acum 10 ani, în geacă de reiat îmblănită. Și-asta în timp ce mă uitam cu un ochi critic la cei care se dădeau în blugi.

Prima mea geacă care se preta pentru sportul ăsta a fost cumpărată de la Kenvelo, cu puțin peste 150 de lei (sumă măricică acum 10 ani) și și-a făcut treaba multe sezoane, fără să poarte o etichetă de firmă bună. Am schimbat-o târziu, pentru că mă săturasem să apar în toate pozele de la schi îmbrăcată la fel, cu una de la linia de schi de la Decathlon, ca să aflu de la cunoscători că singurul avantaj al acestei mărci este că este ieftină

Oamenii care știu cu schiul recomandă drept chestii rezonabile ca preț Burton, Nikita, Volcom, Salomon sau Roxy, ultima în special pentru hainele faine de gagici. Dacă vrei și un preț, între 500 și 800 de lei. Și dacă îi întrebi pe schiorii profesioniștii, o să-ți spună că un costum de schi la 3 000 de lei li se pare rezonabil. Așa că nu-i mai întrebi.

Încă ceva: hainele pentru schi și pentru snowboard sunt the same shit. Poți practica liniștit și una, și cealaltă, în aceleași țoale.

Când am început eu, aveam mănuși tricotate, căciulă îmblănită pe cap, din aia pe care o găsești pe la târgurile de la munte, și ochelari lipsă. Vorbesc de ochelarii speciali de schi. Nu le înțelegem nevoia și investiția și mă gândeam că fac parte din echipamentul schiorilor avansați, iar eu nu eram așa ceva. O excursie mai lungă la schi, la Bansko, mi-a deschis ochii.

Am experimentat acolo toate fenomenele meteo care te pot orbi pe pârtie: vânt puternic, ninsoare, soare și lumină intensă. Când m-am pierdut de grup, din cauza ceții, m-am convins că piesa asta e la fel de importantă ca geaca sau pantalonii de schi. Partea nasoală este că, atunci când îi alegi, trebuie să fii atent și la altceva în afară de prețul convenabil. Trebuie, cum ar veni, să știi care este faza cu lentila și culoarea ei și ce înseamnă categoriile S1, S2 și S3.

Pe scurt, ca să vezi bine pe vreme înnorată și ceață, ți-ar trebui categoria S1 sau S2, pe când pentru a te proteja de soare, S3. Dacă e să alegi între ochelari cu lentile pentru ceață și cei pentru soare, recomand prima variantă. O să vrei să vezi drumul și să nu te pierzi pe pârtie, schiind aiurea pentru că nu vezi la cinci metri în față. Dacă vrei branduri, ia-le pe astea: Oakley, Poc, Smith sau Anon, primele două fiind de top.

Am lăsat la sfârșit mănușile și casca de schi, pentru că nu e nevoie de cine știe ce pledoarie. Ca începător o să cazi, mănușile din material textil o să se ude și o să-ți înghețe mâna pe bețele de schi. O să preferi să schiezi cu mâinile goale, cum mi s-a întâmplat mie, decât să-ți devină mănușa nepotrivită una cu bățul. Casca înseamnă siguranță pe pârtii, mai ales în zilele aglomerate în care ies la schi tot felul de kamikaze care vor să prindă suta la oră, deși nu stăpânesc nici plugul, darămite frâna. Și-atunci, dacă tot te propulsează unul din aștia într-un copac, n-ai vrea ca între tine și trunchiul lui să stea o cască țeapănă?

Acum, că tot am ajuns la final, voiam să rezum și să rămân la o concluzie care cred că te va ajuta mult: dacă vrei să schiezi, începe de la pasiune, nu de la echipament. Decât să investești o mie de lei sau mai mult înainte de prima dată când te dai pe pârtie, mai bine începi mai ieftin, apoi urci. Așa nu-ți pare nici de ce strici la început.