Nuduri cu absurdul vieții de zi cu zi

Iilu Susiraja ține o umbrelă deasupra capului, înclindând-o ușor în așa fel încât poți vedea un șir de cârnați care atârnă. E în picioarele goale, poartă un costum de baie albastru, pe un fundal în carouri, lângă niște pești puși pe un sfeșnic. Așa cum e tipic pentru imaginile sale intrigante, fotografa finlandeză se uită intens la tine, te invită într-un univers vizual care, deși e aparent bizar, continuă să te absoarbă în el. 

Imaginea în discuție, „Sausage Cupid”, face parte din A Style Called a Dead Fish, prima sa expoziție de muzeu din Statele Unite. Cu diverse clipuri video, plus peste 50 de fotografii care combină portrete și natură moartă, expoziția urmărește evoluția fotografiei sale din 2008 până în prezent și abordează teme precum autoprezentarea, feminitatea și corpul. Un catalog cu poeziile ei va fi de asemenea publicat în cadrul expoziției, care va explora trăirile interioare ale unei artiste enigmatice cu rădăcini în Hepokulta, o suburbie din Turku, Finlanda. 

Pasiunea lui Iiu pentru fotografie vine din copilărie, când a devenit captivată de natura ei imediată. „Îmi place fiindcă e rapidă”, spune ea. „Am făcut o vreme fotografii când eram copil, dar era scump din cauza filmului, așa că m-am oprit.” După ce a folosit o cameră digitală în 2007, s-a reapucat, deși n-a „crezut niciodată că va deveni o carieră”, având în vedere că a studiat designul textil. Fascinația asta cu textilele se materializează în primele ei fotografii, precum „Large-Scale Cleaning”, unde un covor aproape că-i acoperă corpul în fața camerei. „În acele fotografii, sunt cu un obiect, deci primești ceva extra”, spune Iiu. „Numai un portret ar fi fost prea plictisitor.”

Evident, fotografa e departe de a fi plictisitoare - așa cum o demonstrează stilul său ciudat, sugestiv și semi-ironic de a fotografia. E cunoscută pentru faptul că găsește absurditatea din cotidian, pozând în scene pe care le aranjează acasă sau la părinții ei, de obicei între prânz și ora 14, ca să prindă cea mai bună lumină. Adesea este goală și cu o privire absentă, împopoțonată cu lucruri obișnuite precum banane, rățuște din cauciuc și baloane în formă de inimă.

„Încerc să fiu aceeași persoană în public și în privat, altfel totul ar fi probabil prea greu”, spune Iiu despre disponibilitatea ei de a fi vulnerabilă. „Nu e dificil pentru mine să fiu în fața camerei. Nu mi-am cenzurat fotografiile; nu mă gândesc atât de profund la fotografie sau artă.”

Simbolismul joacă un rol cheie în practica ei, fie conștient, fie din întâmplare. Iiu face de obicei dinainte o listă de lucruri pe care să le includă, ținând cont de modul în care anumite contexte ne influențează identitățile și, în consecință, percepțiile. Una dintre cele mai comune locații pentru ea e bucătăria - un spațiu domestic încărcat cu cerințe de muncă feminină - pe lângă dormitorul său. În locul unor comentarii complicate, se folosește de umorul său profund, care se bazează pe o serie de juxtapuneri: două baclavale peste sânii, o mână din plastic care-i iese dintre picioare, două polonice care-i atârnă din gură ca niște dâre de scuipat. Într-o fotografie, Iiu stă cu fundul vânăt către cameră, iar dintre fese îi iese o morișcă. 

Recent, artista a avut o expoziție la Nino Mier Gallery din New York, intitulată Hot Stuff, în care a arătat o selecție de autoportrete, câteva clipuri și chiar niște sculpturi bizare pe care le-a printat 3D în plastic - prima ei încercare cu acest material.

„Sculpturile și fotografiile mele sunt conectate printr-un interes față de obiecte”, explică Iiu. Prin încorporarea în imagini a obiectelor pe care le consideră „recognoscibile după formă” și aducerea lor la viață la o scară mai mare, combină mai departe elemente contrastante - o chiflă pentru hot dog care ține un ruj, sau un con pentru înghețată cu un mic glob pământesc. Fiecare sculptură ne provoacă așteptările prin negarea scopului funcțional al obiectului, acționând ca o critică inteligentă a culturii de consum. 

Iiu are, de asemenea, tendința să atragă atenția asupra corpului ei, care provoacă orice, de la remarci grasofobe la laude despre mișcarea pentru pozitivitate corporală. Asta fiindcă probabil își asumă responsabilitatea atât a fotografului, cât și a subiectului - chiar și fără intenție politică explicită - și există pur și simplu ca o tablă goală pe care ne putem proiecta prejudecățile. Dar artista nu prea e afectată de opiniile celorlalți despre ea. De la A Style Called a Dead Fish la restul muncii ei ca întreg, scopul ei este să te facă să râzi și poate, să te lase puțin perplex. 

„E bine dacă privitorii își vor aminti fotografiile mele după ce îmi vizitează expoziția. Și dacă arta mea creează confuzie în oameni, e minunat”, spune Iiu. „Nu vreau ca arta mea să fie ușoară. Poate fi orice altceva, dar nu ușoară.”

Articolul a apărut inițial în VICE I-D.