Orfelinatele din România mi-au distrus viața, chiar dacă am fost adoptată de americani

Copiii privați de atașament și de îngrijire la vârste fragede pot avea probleme psihologice în adolescență și la maturitate. Despre asta s-au scris cărți și s-au făcut studii.

Orfelinatele din anii '90 din România au fost locurile perfecte pentru distrus vieți. Cu cât copiii erau scoși mai repede dintr-un astfel de mediu, cu atât le creșteau șansele să nu sufere de dereglări de comportament în adolescență.

Dintre cei peste o sută de mii de copii din orfelinatele noastre ajunse faimoase în Occident, vreo 30 de mii au fost adoptați internațional. Numărul lor nu se știe cu exactitate, statul nu are date clare nici până în prezent. Uneori, însă, chiar dacă orfanul era luat din pătuțul cu gratii de fier și pus la sânul unei familii, nu era salvat întru totul. Uneori, urmele lăsate de anii trăiți în casele de copii erau prea adânci.

Pentru Madeline S., fosta Elisabeta F (24 de ani), adoptată la vârsta de cinci ani de o familie din Milwaukee, Wisconsin, SUA, totul a început la 11 ani.

Din fetița drăgălașă și binedispusă căreia îi plăcea să joace fotbal și baschet, s-a transformat într-o tânără deprimată, cu tendințe suicidare și ieșiri agresive. „Nu simțeam că merit să fiu iubită", spune ea, în mărturia de mai jos.

„Am fost adoptată în 1997. M-am născut în Timișoara și am fost abandonată într-o casă de copii. De fapt, era mai degrabă o casă de sclavi. Aveam cinci ani. De fapt, așa au zis cei de la orfelinat, că aș fi avut. Când am ajuns în Statele Unite, doctorii au spus că oasele mele arătau că eram cu 19 luni mai mare. Așa că orfelinatul probabil a mințit în legătură cu vârsta mea.

Când mă gândesc la acel loc, nu-mi aduc aminte altceva, decât multe abuzuri. Eram poate în jur de o sută de copii acolo, era sărăcăcios, rece și trist.

Probabil că aș fi moartă dacă părinții mei actuali nu ar fi venit să mă scoată de acolo.

Dar apoi am avut multe depresii și probleme. De la vârsta de 11 ani și până în ziua de dinainte să împlinesc 18 ani, am trăit în multe case de ajutor din SUA, centre de recuperare și centre de detenție pentru minori.

Aveam nevoie de ajutor. Mama a făcut tot ce a fost posibil, dar eu pur și simplu nu voiam să o ascult.

Am fugit de acasă când aveam 11 ani și până la 18 ani am continuat să fug. În toți anii ăia, m-am întors acasă de trei ori, dar de fiecare dată dura doar două luni. Făceam ceva și o luam de la capăt.

Prima dată am fugit când aveam 11 ani. Îmi aduc aminte noaptea când am fugit prima, pentru că mai devreme, în acea zi, am cunoscut un băiat de 15 ani și am făcut ceva împreună. Am crezut că mă plăcea și ne-am dat întâlnire mai târziu, în acea seară.

Dar el nu a mai venit. M-am simțit ca o ratată. M-am certat cu mama. Din cauza asta și, în combinație cu sentimentele mele, care o luaseră razna, am fugit.

La câteva zile după ce m-am întors acasă, am încercat să mă sinucid. Luasem un tub întreg de pastile împotriva anxietății și depresiei și încă unul sau două de Tylenol. Mama nu știa asta când am început să ne certăm. Între timp, ea sunase o echipă MUTT – un grup care ajută copiii cu probleme. I-a sunat și le-a zis că mă aduce la ei, pentru că nu se mai înțelege cu mine.

Pe drum au început să mă mănânce mâinile. Mama m-a întrebat dacă mă simt bine. Apoi, am leșinat. M-au dus la spital și mi-au golit stomacul.

Am încercat să mă sinucid pentru nu simțeam că merit să fiu iubită și îngrijită. Îmi era greu să îmi pese de ceilalți și mă simțeam vinovată pentru asta. Nu i-am spus mamei mele asta, dar nu am știu cum să o iubesc, până pe la 13 ani. Și din cauza asta mă simțeam atât de vinovată.

În toți anii ăia în care am fugit de acasă, am trecut prin foarte multe centre. Păi să vedem… Am fost la Academia Milwaukee, Academia Eau Claire, Centrul de detenție pentru minori St. Charles, Casa de Ajutor Stevens Point, Spitalul de Boli Mintale Winabago și încă vreo câteva.

Căminele sociale au un nivel de restricții mai redus. Nu sunt încuiate, poți să pleci oricând din ele. Și sunt mai mici, de obicei erau maximum zece fete. Era o casă transformată în adăpost, din care puteai să ieși fără să se declanșeze vreo alarmă.

Dar într-un centru rezidenţial de tratament sunt mult mai multe fete. Arată ca o clădire obișnuită, cu camere normale. Dar totul este încuiat și, dacă încerci să fugi, o alarmă se declanșează și personalul aleargă după tine și te aduc înapoi.

Am stat la Academia Milwaukee cam nouă luni și apoi m-au transferat într-o casă de ajutor unde nivelul de securitate era mai scăzut.

Dar vreau să-ți povestesc despre locul ăsta. Academia Milwaukee este o instituție pentru copii cu tot felul de probleme, fie că e vorba de fuga de acasă, droguri, alcool. Poți să fii închis aici doar dacă ai până în 17 ani. Am urât acel loc. Nu îmi plăcea să mi se spună ce să fac, când să mă mănânc, când să mă culc, când să-mi fac nevoile.

Pe de altă parte, am trăit și momente mișto, am cunoscut niște oameni faini acolo.

De la Academia Milwaukee nu aveai voie să ieși decât pentru rare și scurte vizite, accesul era restricționat, eram păziți. La un moment dat, am fugit cu niște fete. Atunci am încercat pentru prima dată iarba. Nu mi-a plăcut deloc. Celelalte fete au fost prinse și m-am întors și eu singură.

Când nu eram într-o astfel de instituție, dormeam la diverși tipi cu care mă culcam. Urăsc să-mi aduc aminte toate astea, dar așa au stat lucrurile.

Mai mulți psihiatri mi-au spus că cele mai multe din problemele mele sunt cauzate de copilăria mea din orfelinat.

Îmi aduc aminte destul de multe din orfelinatul, de fapt, orfelinatele din România. Că am fost în mai multe. În Timișoara, București, Lugoj.

Îmi amintesc de o doamnă foarte dură de la un orfelinat românesc. Practic, eram sclavii ei. Îmi aduc aminte mirosul din orfelinat, îmi aduc amine copiii, oamenii, cât de murdar era totul.

Nu îmi cunosc mama naturală. Am doar un nume. Am încercat să îmi găsesc familia naturală, dar mi s-a spus că s-au mutat în Italia și că ar fi rămas doar o bunică într-un sat din România.

Numele meu inițial era Elisabeta, iar hârtiile de adopție spun că am fost rezultatul unei relații nedorite. Poate mama a fost violată sau poate că avea un alt bărbat în viața ei și a rămas însărcinată cu mine. Nu știu. Nu știu cum arată mama sau tatăl meu. Mi s-a spus că am și câțiva frați.

Nu m-am întors niciodată în România. Mi-ar plăcea să vin, într-o zi. Cine știe, poate familia mea naturală citește rândurile astea și va dori să mă caute".

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre copii vulnerabili:
România a luat titlul la Homeless World Cup
Pentru copiii romi din Baia Mare, beatboxul e singura ieșire din ghetou
6 cântece animate românești pe care să nu i le arăți copilului tău