Femeia care l-a filmat pe cel mai cunoscut spion american

Sunt fotografiată şi îmi printează o legitimaţie temporară pe care o trec printr-un scanner, apoi intru într-un lift şi sunt condusă pe un coridor. Pe un birou zăresc o scrisoare semnată pe care se distinge sigiliul vicepreşedintelui. Sunt dusă într-o cameră fără ferestre în care se află regizoarea Laura Poitras. Acolo, pe o măsuţă de cafea se află un laptop pe care stă lipit un sticker cu „Naţional Security Agency – Monitored Device." În spatele ei stă înrămat un poster cu Ricky Gervais. Ne aflăm la sediul HBO, postul TV care a demarat negocierile pentru drepturile de difuzare pentru noul film al lui Poitras, „Citizenfour", înainte ca acesta să fie terminat, nu cu mult înainte de premiera sa mult aşteptată de la New York Film Festival. Dăm noroc, iar eu îi arăt reportofonul meu. „Te deranjează dacă înregistrez?" o întreb eu.

Râde puţin şi apoi zice că-i de acord. „E chiar respectuos din partea ta că m-ai întrebat, având în vedere contextul."

Contexul e destul de serios. E vorba de filmuleţul de 12 minute făcut de Poitras în iunie 2013, în cadrul căruia era dezvăluită identitatea celui responsabil pentru o serie uriaşă de dezvăluiri despre un sistem global de supraveghere aflat la limita legii. Cu doar un an în urmă, Poitras fusese primul jurnalist care a luat legătura cu angajatul NSA Edward J. Snowden, pe atunci încă anonim. Deşi a fost coautoarea mai multor articole apărute la publicaţii precum The Guardian , Washington Post , Times şi Der Spiegel, cea mai mare parte a eforturilor jurnalistice a fost făcută de Glenn Greenwald şi alţii, iar recent, în prim-plan s-a aflat publicaţia online The Intercept , unde Poitras este şi membră fondatoare. În tot timpul ăsta, Poitras a lucrat mai mult în secret, la noul şi mult anticipatul ei documentar, dintr-un studio din Berlin care seamănă mai mult cu un buncăr. S-a mutat din New York în Berlin în 2012, după ce ani la rândul a fost reţinută la aeroporturi de fiecare dată când a încercat să călătorească pe calea aerului. Din 2006, toate biletele ei de avion au fost marcate cu „SSSS" sau Secondary Security Screening Selection, ceea ce însemna că trebuia să se supună unei serii suplimentare de verificări la fiecare zbor.

În prezent nu mai este reţinută la aeroporturi, dar este convinsă că este încă urmărită de propriul guvern. Se foloseşte de telefonul ei cu prudenţă şi a devenit expertă în transmisiuni cifrate. „Cred cu sinceritate că există nişte oameni în poziţii de putere care sunt incomodaţi de investigaţiile noastre," mi-a mărturisit Poitras. „Era de aşteptat să mă pună sub supraveghere."

La sfârşitul filmuleţului ei este revelată lungimea uriaşă a listei negre cu terorişti compilată de guvernul american. Am întrebat-o dacă e posibil ca eu, doar pentru că am vorbit cu ea, să ajung cumva pe lista aia neagră.

Poitras a zâmbit pentru o clipă. „Când comunicam cu Snowden, mi-am avertizat prietenii. Le-am zis «dacă treaba asta e adevărată, o să aibă o loc o investigaţie de amploare în legătură cu scurgerea de informaţii. Şi toate persoanele pe care le cunosc şi cele cu care sunt în contact s-ar putea să fie şi ele implicate în ea. Şi e posibil ca ele să nici nu fie conştiente de asta. E posibil ca ele să nici nu fie anunţate.»" Dar apoi m-a liniştit, „Nu cred că tu intri în categoria asta."

În ciuda conţinutului dens, unele dintre cele mai marcante scene din „Citizenfour", care a apărut în cinematografe în octombrie, sunt mici frânturi personale pe care Poitras a reuşit să le surprindă în mijlocul unei situaţii de urgenţă, dominate de o tensiune palpabilă: momente banale, plictisitoare, sau chiar ilare.

„Sfatul expertului," zicea Snowden, în timp ce stătea aşezat pe un pat dezordonat şi observase că Greenwald uitase un card SD cu documente secrete înăuntrul laptopului său. „Hai să ne aducem aminte că-i bine să mai schimbăm cardul din când în când." Umorul care a rezultat e unul încordat. E amuzant pentru că, serios vorbind, nu-i nimic de râs. Avem de-a face cu un IT-ist care-i face morală unui jurnalist pentru că acesta din urmă a fost neglijent cu siguranţa propriilor documente, o situaţie destul de cunoscută. Numai că mizele sunt oarecum mai mari, oarecum absurd de mari.

Şi apoi Snowden trage o pelerină roşie deasupra sa şi a laptopului său, ca să eludeze supravegherea vizuală, şi începe să tasteze. E un moment de paranoie extremă, care vine cu un bagaj de scepticism şi miştocăreală. Apoi, camera video focalizează pe faţa lui Greenwald, plină de nedumerire şi agitaţie, care exprimă perfect enormitatea şi suprarealismul situaţiei. („Ăsta nu-i science-fiction," îi spune Snowden lui Greenwald la un moment dat. „Se întâmplă cu adevărat.") Aici, chiar în încăperea asta, se face istorie, şi oamenii ăştia sunt chiar în mijlocul evenimentelor, la fel cum suntem şi noi. Expresia lui Greenwald e o expresie care ni se adresează nouă, ceva între stupefacţie şi dezastru, un efect al supraîncărcării cu informaţie, al importanţei majore a subiectului, al dezorientării pe care o resimţi în faţa unui tânăr care pare că s-a condamnat singur la o viaţă plină de calvar.

Snowden a contactat-o pe Poitras mai ales pentru că a urmărit „ The Program," un scurtmetraj realizat de aceasta despre Bill Binney, un matematician care a lucrat pentru NSA, şi tentativele acestuia de a opri programul de supraveghere internă pe care Agenţia l-a demarat în urma atentatelor de la 11 septembrie, „lucrând din interior." În 2007 locuinţa lui Binney a fost luată cu asalt de agenţi FBI înarmaţi care desfăşurau o investigaţie asupra unei dezvăluiri pe care a făcut-o în 2005, într-un articol pentru New York Times, despre programul de supraveghere fără mandat pe care Agenţia îl desfăşura. „The Program" a fost un film atipic pentru Poitras. În loc de acţiune, filmul conţinea doar un interviu cu un bărbat care stătea aşezat pe un scaun şi câteva cadre luate pe un şantier de construcţii din Utah. În ciuda acestui fapt, filmul reuşeşte să fie destul de intrigant şi dramatic.

„Când am început să primesc emailuri de la el, aveam o oarecare idee «Okay, toată treaba asta o să rezulte într-un film sau într-un proiect artistic», dar îmi era destul de clar că eram atrasă într-o călătorie care semăna din ce în ce mai mult cu o dramă, având în vedere conţinutul conversaţiilor noastre şi riscurile pe care ni se asumasem." Deşi a fost în tururi lungi de presă prin Irak şi Yemen, chiar în mijlocul Războiului contra Terorii, ca să realizeze primele două documentare din saga sa post-11 septembrie, „My Country My Country" şi „The Oath," Poitras spune că „Citizenfour" i s-a părut „cel mai periculos film pe care l-am realizat. Şi ţine minte că eu am făcut filme în Irak în timpul bombardamentelor şi decapitărilor. Ne era destul de clar că vom supăra câteva persoane foarte sus-puse."

„Citizenfour" îl are pe Snowden în centru şi îşi propune să abordeze paradoxul poveştii sale. Ca să valideze dovezile pe care le-a adus, Snowden trebuia să iasă la rampă şi nu „să se ascundă," după cum spunea chiar el. Dar dacă ieşea la rampă, risca să eclipseze dovezile pe care încearcă să le facă publice. Era conştient de faptul că asta însemna că lumina reflectoarelor va pica el. Paradoxul lui Snowden se transferă şi asupra lui Poitras: cum poţi să relatezi nişte evenimente în care eşti implicat, fără să te pui pe tine în centru şi fără să distragi atenţia publicului de la subiectul central.

„Te întrebi de ce te-am ales pe tine," scria Snowden, la început, într-o scrisoare, care sună poetic atunci când o citeşte Poitras cu vocea ei şoptită. „Nu te-am ales eu. Tu te-ai ales. Modul în care ai fost supravegheată înseamnă că ai fost selectată," ceea ce înseamnă că „De acum înainte, să ştii că fiecare graniţă pe care o traversezi, fiecare achiziţie pe care o faci, fiecare număr pe care îl formezi, fiecare staţie de semnal pe lângă care treci, fiecare prieten pe care-l ai, fiecare articol pe care-l scrii, fiecare site pe care îl vizitezi, fiecare destinatar pe care-l introduci, fiecare reţea pe care o accesezi e în mâinile unui sistem a cărui rază de acţiune e nelimitată, dar ale cărui măsuri de siguranţă nu sunt." În concluzie, Snowden scria, „Ăsta e un subiect pe care foarte puţini îl pot relata, iar printre ei te numeri şi tu."

„Citizenfour" este, la fel ca filmele precedente realizate de Poitras, un studiu asupra crizei. În primul, a filmat momente imediat după 11 septembrie şi le-a editat într-un colaj video intitulat „ O'Say Can You See" pe care l-a publicat în 2011 şi care e compus din cadre cu persoane anonime care par că se holbează la ceva. Imaginea şi sunetul sunt încetinite şi dau impresia unui ritm sinistru. Aparent, e vorba de cadre cu turiştii aflaţi la memorialul Ground Zero în octombrie 2001, iar fundalul sonor distorsionat este imnul SUA, înregistrat la Yankee's World Series Game 4, tot în aceeaşi lună. Uneori expresia lui Poitras seamănă cu cea a turiştilor, ca şi cum şi ea s-ar holba la ceva cu tristeţe şi oroare.

Din 2001 şi până în prezent, Poitras a realizat alte trei documentare: „Flag Wars," despre tensiunile dintre comunitatea gay şi comunitatea afro-americană din oraşul Columbus, Ohio, aflat în plin proces de gentrificare, şi primele două filmele ale ei din saga după atentatele de pe 11 septembrie. Poitras pare că petrece atât de mult timp cu cei pe care-i intervievează încât aceştia uită că-i acolo şi aproape ca uităm şi noi. În „Citizenfour," Poitras apare în cadru doar în trecere. Dar filmul în sine este un eseu mult mai personal decât celelalte producţii ale sale, şi asta se vede încă din primele cadre: un text citit de ea despre experienţele sale cu procedurile de securitate din aeroporturi. Chiar dacă ea pare un simplu spectator neimplicat în lumea supravegherii, în lumina celor spuse de Snowden, ea e deja un personaj în drama care se desfăşoară.

Pentru că Snowden a comunicat direct cu ea, spune Poitras, „filmul a căpătat inevitabil nuanţe subiective. Dar mai toate filmele mele sunt aşa. Ele urmăresc oameni, şi din ele afli deciziile pe care oameni respectivi le iau în mijlocul unei situaţii de conflict şi cum reacţionează ei în astfel de situaţii. Despre asta e vorba într-o dramă."

În loc să expună şi să discute pe marginea documentelor secrete făcute publice de Snowden (respectivele documente sunt menţionate foarte puţin), Poitras se concentrează pe momentele umane, care par să indice un conflict interior încă nerezolvat. Scenele din camera de hotel, care ocupă o poziţie centrală în film, sunt exemplul perfect al abordării lente şi metodice pe care Poitras o preferă. Tot scenele respective sunt printre cele mai palpitante momente pe care le-am văzut vreodată într-un documentar. Poitras surprinde scenele fără să intervină, ceea ce e foarte dificil, având în vedere că ea se află chiar în mijlocul lor.

Obiectul atenţiei ei îl reprezintă cetăţeanul din titlul filmului, Citizenfour, care e numele de cod pe care Snowden l-a folosit în conversaţiile ca să evidenţieze că face parte dintr-o tradiţie recentă de informatori care au dezvăluit acţiunile NSA (Binney, J. Kirk Wiebe şi ThomasDrake). Snowden e elocvent, perspicace, grijuliu, hotărât şi destul de tare, dar are şi câteva scăpări în care arată regret pentru prietena pe care a fost nevoit să o lase în urmă, şi îngrijorare pentru soarta sa care pare să se schimbe din ce în ce mai repede. Snowden scrie mesaje nevăzute către prietena sa, din camera de hotel, Snowden urmpăreşt CNN în timpul dezvăluirilor, Snowden se bărbiereşte şi încearcă să găsească o deghizare cât mai bună pentru evadare. Poitras prezintă şi alte evenimente importante în curs de desfăşurare: un seminar Occupy Wall Street despre supraveghere ţinut de Jacob Appelbaum, într-o sală de judecată în timpul unui proces în care este implicată NSA şi la aeroport, alături de restul presei, după ce soţul lui Glenn Greenwald, David, a fost reţinut pentru acuzaţii de terorism.

„Mai degrabă vreau să fiu alături de Glenn la aeroport ca să-l luăm pe David, atunci, în momentul în care se întâmplă asta, decât să-l intervievez după ce s-a întâmplat şi să aflu de la el cum s-a simţit când David a fost reţinut," spune Poitras. „Atunci când citeşti o piesă de teatru sau urmăreşti un film de Hollywood, observi că ele se petrec atunci, pe loc. E vorba de acţiune în desfăşurare. Acţiune. Ce alegere faci atunci, pe moment, în mijlocul conflictului pe care încerci să-l relatezi. Nu-i despre oameni care încep să povestească «Păi, am crescut aici…» Atunci când ne uităm la trecut, o facem cu gândul că e un capitol încheiat, numai că viaţa nu se desfăşoară aşa."

În dimineaţa zilei de trei iunie, Poitras şi Greenwald s-au întâlnit cu Snowden la un restaurant din Hong Kong şi apoi l-au urmat în tăcere până în camera lui de hotel. Filmările au început la scurt timp după ce s-a închis uşa camerei. Cubul Rubik pe care l-a folosit pentru a-şi semnaliza identitatea se poate observa pe noptieră.

„Mi-am scos camera destul de repede," mi-a zis Poitras. „Ştiam că Glenn o să fugă mâncând pământul. Nu voiam să ratez ceva din cauză că încercam să fiu politicoasă şi nu înregistram tot ce se întâmpla. Iar eu îmi doream foarte mult să înregistrez întâlnirea asta. Pentru că eram convinsă că ăsta o să fie unul dintre cele mai rare lucruri pe care ajungi să le vezi vreodată. Ca jurnalist, e ceva de care îţi dai seama abia după ce s-a întâmplat."

Programul nostru a intrat în viteză şi totul era destul de haotic. „De la aterizare la întâlnire, la un rezumat al documentelor secrete, la momentul publicării materialului de către Glenn, la vizita prietenei lui, la impactul interviului, la filmarea interviului, editarea şi publicarea lui, nu am avut prea multe momente de respiro. Am mers după instinct."

Ca să se ajungă până acolo a fost nevoie de planificare şi de argumente solide. Având în vedere reacţia guvernului la investigaţiile unor jurnalişti precum James Rosen şi James Risen în cazuri precedente de scurgeri de informaţii, Poitras a discutat cu nişte avocaţi din New York înainte să plece spre Hong Kong. În aprilie, sursa ei, pe atunci anonimă, a surprins-o spunându-i că nu mai vrea să rămână sub anonimat: odată ce dezvăluirile urmau să fie făcute, guvernul american avea să-i dezvăluie identitatea oricum. „Rugămintea mea e să mă arăţi cu degetul direct pe mine," i-a spus Snowden lui Poitras într-un email care apare în film. În loc să lase guvernul să-l identifice sau să lanseze zvonuri despre acţiunile lui presupus sinistre, Snowden a insistat să „mă sacrifici numindu-mă ca sursă, decât să mă protejezi." Referitor la ideea de a provoca scurgeri de informaţie sub anonimat, Snowden a zis la un moment dat, „Dă-o în pula mea de treabă."

După ce Snowden s-a hotărât, Poitras i-a propus să filmeze întâlnirea. Snowden era sceptic.

„Era aşa din două motive," spune ea. „Primul era că Snowden nu voia să devină el însuşi subiectul. Dar, în acelaşi timp, era îngrijorat de faptul că eram implicaţi cu toţii în aceeaşi situaţie. Dacă ar fi venit," agenţii guvernamentali, „şi ne-ar fi oprit investigaţia, cum putea el să se asigure că riscurile pe care şi le-a asumat ca să facă dezvăluirile astea nu se opreau acolo?"

Poitras, care lucra deja de aproape un an la documentarul ei despre supraveghere, a ripostat. „I-am zis, «sincer, e foarte important ca tu să-ţi expui motivele şi să mă faci şi pe mine să-ţi înţeleg motivaţia. E important pentru că lumea o să înceapă să facă speculaţii.»" Snowden, adaugă ea, „şi-a asumat toate riscurile posibile." O cameră de filmat „era un risc în plus, dar un risc în plus la ce? Deja riscase tot. Aşa că l-am convins că e extrem de important să înregistrăm totul. Nu se întâmplă în fiecare zi ca cineva să-şi asume riscurile pe care şi le asuma el."

Greenwald şi Snowden au trebuit să se acomodeze un pic cu faptul că erau filmaţi. „După cum e lesne de imaginat, spionii evită din principiu contactul cu reporterii sau cu presa, aşa că eu eram o noutate, o surpriză" le-a declarat Snowden celor de la Times anul trecut. „Dar ştiam cu toţii care sunt mizele. Presiunea momentului mai degrabă ne-a ajutat să ne concentrăm pe lucrurile care erau de interes public, decât pe cele care erau de interes personal. Ştiam cu toţii că nu există cale de întoarcere din clipa în care a pornit camera de filmat."

Poitras i-a garantat lui Snowden că materialul va fi bine protejat. În Hong Kong, spune ea, „aveam o persoană de contact, căreia îi livram materialele. Foloseam drive-uri încriptate pentru backup. Am distrus filmările originale pentru că nu erau încriptate; nu poţi încripta fişierul pe măsură ce înregistrezi. Aveam drive-uri de backup pentru eventualitatea în care îmi bătea cineva la uşă." Ea mai folosea şi unelte pentru încriptare, mai multe computere şi o cameră de filmat, un Sony FS-100 şi un trepied uşor. „N-am vrut să pară că am asupra mea echipament de filmări atunci când ne-am întâlnit cu Snowden, aşa că tot echipamentul meu de filmare a încăput într-o geantă, cam de mărimea aia" spune ea, arătând înspre o geantă de umăr din piele aruncată pe podea.

Poitras a adus cu ea şi o imprimantă mică. „Voiam să formulez nişte întrebări şi să le printez şi să nu trebuiască să fac asta într-un loc public, unde există riscul să las indicii despre întrebările pe care urma să i le pun lui Snowden."

Tensiunea din acele zile e surprinsă perfect de expresia tulburată a lui Greenwald. Lucrurile prin care au trecut în Hong Kong s-au simţit „ca şi cum am fi fost într-o cădere liberă," spune Poitras. „Nu ştiam către ce ne îndreptam sau cum or să iasă lucrurile şi speram că abilităţile mele de producător şi cele de jurnalist ale lui Glenn să fie de ajuns ca să putem face o treabă bună."

Aveam impresia că încercarea lui Poitras de a-l convinge pe Snowden să se lase filmat reflectă unul din obstacolele cu care se confruntă jurnalismul în ziua de astăzi, într-o perioadă în care jurnaliştii înşişi sunt implicaţi în subiectul pe care-l relatează: care e riscul maxim pe care eşti dispus să ţi-l asumi atunci când faci un subiect? Şi pe lângă asta, mai există şi dificultăţile cu care te confrunţi atunci când trebuie să dezvălui informaţii secrete şi să desfăşori activităţi de supraveghere la rândul tău: când pui în balanţă costurile şi beneficiile, mai merită efortul? Şi mai ales cine ar trebui să decidă asta?

Poitras nu se opune din principiu supravegherii sau secretelor de stat, dar consideră că avem prea multe din amândouă. „Critica pe care o fac Snowden şi Greenwald, şi cu care eu sunt de acord, spune că procesul de supraveghere se desfăşoară în masă, la scară globală, şi nimeni nu pare să trateze asta cu suspiciune," spune ea. „Toate astea reprezintă un pericol, o ameninţare la adresa drepturilor noastre şi, aş adăuga eu, fac însuşi procesul de supraveghere mai dificil, pentru că devine mai greu să identifici persoanele care chiar reprezintă un motiv de îngrijorare pentru cei responsabili cu siguranţa naţională."

„Citizenfour" nu este doar un exerciţiu de jurnalism care îşi propune să investigheze un sistem masiv de supraveghere şi pe omul care ni l-a făcut cunoscut, un caz care a fost numit de fostul director CIA Michael Morell „cel mai mare fiasco din istoria serviciilor secrete americane." E de asemenea o sursă primară, un punct de vedere subiectiv asupra unui eveniment istoric. Iar din felul în care acesta este relatat reies şi câteva lucruri despre jurnalism în sine, despre modurile complet noi şi stupefiante în care acesta este practicat în prezent.

„Impactul acestor relatări nu se rezumă doar la conţinutul informaţional, ci se extinde şi la faptul că au determinat o schimbare," spune Poitras. „Viteza cu care a lucrat Glenn şi faptul că am putut să publicăm filmul. Cred că asta a cam îngenunchiat status quo-ul. Toţi încearcă să găsească moduri în care să-l abordeze. Pentru noi a fost ceva organic. Nu a fost ceva premeditat, de genul vom publica întâi documentul ăsta sau ăsta. Nu am urmat regulile jocului."

În opinia lui Poitras şi Greenwald, care trecuseră în revistă documentele, în avion, în drum spre Hong Kong, Snowden părea o sursă de încredere. Dar era mult mai tânăr, şi mult mai calm, decât îşi imaginaseră. „A fost remarcabil," zice Poitras. „Am ajuns acolo cam agitaţi şi debusolaţi şi am fost foarte surprinşi când am văzut cât de tânăr este. Şi nu numai asta, dar era complet calm. Era împăcat. A fost ceva de genul, bine, am încredere în voi."

O brumă de scepticism apare la reporterul veteran Ewen MacAskill de la The Guardian, care a venit o zi mai târziu ca să facă pe „babysitter-ul" şi să se asigure că Snowden e chiar cine pretinde că e. Expresia lui încordată îl dă de gol, în timp ce îşi pregăteşte pixul ca să ia notiţe. După ce Snowden îi descrie o parte din aparatul de supraveghere britanic, MacAskill îi spune „Nu ştiu nimic despre tine." Se citeşte reproşul în tonul lui. „Nici măcar nu ştiu cum te cheamă."

„Am stat câteva ore ca să încerc să-mi dau seama cine este el de fapt," mi-a zis MacAskill. Abia după ce Snowden i-a arătat legitimaţia sa a început MacAskill să-l creadă. Mai târziu, după ce Snowden le-a povestit cum şi-a rupt picioarele în timp ce se pregătea pentru înrolarea în Forţele Speciale, MackAskill se gândea „chestia asta e absurdă, tipul ăsta e nebun." Încrederea lui în Snowden „n-a fost constantă," ci a fluctuat până când MacAskill şi editorii săi au primit confirmarea din partea NSA şi Casei Albe că documentele făcute publice sunt reale.

Tensiunea e amplificată şi mai mult de privirea impasibilă a lui Snowden atunci când e filmat. „Mai degrabă risc să fac închisoare, decât să mi se îngrădească libertatea intelectuală," spune Snowden. „Îmi aduc aminte cum era internetul înainte ca el să fie pus sub supraveghere. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie."

Deşi filmul nu se atinge de anumite chestiuni, precum traiul lui Snowden în Rusia, amploarea dezvăluirilor şi lucrurile care merită sau nu să rămână necunoscute publicului, abordarea lui Poitras îi permite să cunoască mai multe despre caracterul şi motivaţia lui Snowden. Îi conferă un portret uman, în contrast cu restul presei, care fie îl ridică pe un piedestal, fie îl demonizează.

„Ea l-a transformat într-un personaj afabil, pentru care principiile contează," spune MacAskill. „Are simţul umorului şi face parte din generaţia aia care trăieşte în era digitală."

Lonnie Snowden, tatăl lui Edward, a fost prezent la premiera filmului de la New York Film Festival. După vizionare, Poitras l-a invitat pe scenă, iar el i-a mulţumit. L-am întrebat ulterior pe tatăl său dacă e de părere că filmul a conferit publicului o perspectivă nouă asupra lui Edward.

„O să vedem cu timpul," mi-a răspuns. Dar a adăugat că „nu poate fi vorba de o perspectivă nouă, ca să zic aşa. Edward Snowden e consecvent şi stabil. De asta mulţi dintre noi am ştiut, încă de când a acceptat să facă filmul pentru The Guardian, că se expune la un pericol moral cu care s-ar putea să nu se împace niciodată. Eu n-am avut niciun dubiu. Toată vorbăria asta despre «goana după faimă», oricine îl cunoaşte cu adevărat ar pufni în râs dacă ar auzi pe cineva că-l acuză pe Edward de narcisism."

„Chestia e că ne-am pricopsit cu o dezbatere, o dezbatere falsă," mi-a spus el. „«Avem de-a face cu un erou sau un trădător?» Ne place să folosim cuvinte precum «informator» sau «turnător.» Dar el e pur şi simplu o persoană care a spus adevărul. Iar ei îl persecută pentru că a făcut-o."

„Documentarele sunt un mediu puternic prin intermediul căruia se poate disemina adevărul," mi-a zis el. „Când ai de-a face cu nişte oameni în poziţii de putere care sunt incomodaţi de adevăr, atunci te confrunţi cu o problemă."

Poitras s-a născut în Boston, Massachusetts şi, după ce-a terminat liceul, s-a mutat în San Francisco pentru a urma o carieră de bucătar şi a lucrat la mai multe restaurante de renume, unde prepara mâncare cu specific franţuzesc. După ce lucrătorii din restaurante s-au sindicalizat, zilele de lucru ale lui Poitras s-au redus la opt ore, ceea ce i-a lăsat destul timp la dispoziţie ca să urmeze cursurile San Francisco Art Institute. Acolo a studiat regie alături de regizori avangardişti precum Ernie Gehr şi George Kuchar. În 1992 s-a mutat la New York pentru a studia teorie politică şi producţie de documentare la New School for Social Research. Pe 11 septembrie 2001 se afla în Manhattan. Impresionată de consecinţele evenimentelor de atunci, Poitras a călătorit în Irak în 2004 pentru a filma „My Country My Country." În 2006 a fost reţinută pentru prima dată la un aeroport, un tip de incident cu care avea să se confrunte de cel puţin încă 40 de ori.

„Când m-au reţinut prima dată, am fost naivă," îşi aminteşte ea, relatând despre problemele ei la trecerea graniţei. „Când am început să fac filmele astea, eram naivă, credeam că, «Toate astea or să provoace o reacţie, or să schimbe ceva. Am ales calea cea grea şi lucrurile se vor schimba.» Dar de-a lungul timpului, am continuat să fiu oprită şi interogată la aeroporturi şi îmi era din ce în ce mai clar că eram prinsă într-un sistem care nu era nici pe departe raţional şi că interacţiunile mele cu el urmau să fie fără drept de apel şi fără transparenţă."

Guvernul american a suspectat-o pe Poitras după un schimb de focuri între trupele americane şi rebelii irakieni care a avut loc în noiembrie 2004 în Irak, la care ea a asistat. Autorităţile militare au început să speculeze pe marginea incidentului şi au ajuns la concluzia că Poitras ştia de dinainte că va avea loc un incident. Ea se opune însă explicaţiei ăsteia, precum şi celei că guvernul a luat-o în vizor pentru documentarele sale privitoare la războiul din Irak. Pur şi simplu n-are nicio idee cum a ajuns pe lista neagră a guvernului, iar faptul ăsta o preocupă foarte tare.

„Nu cred că m-au luat în vizor pentru documentarele mele, nu cred că există o poliţie a gândirii care să zică «A, deci asta face un film despre războiul din Irak. Ia hai să punem angrenajul în mişcare şi să o hărţuim de fiecare dată când încearcă să treacă graniţa.» Cred că e mai mult din cauza expansiunii agenţiilor de informaţii, pentru că atunci când declanşezi ceva, n-ai cum să-l mai opreşti. Aduce puţin a Kafka. Odată ce ai intrat în joc, ţi se pare complet iraţional."

Chokepoint from The Intercept on Vimeo.

În „Chokepoint," un scurt-metraj realizat de Katy Scoggin şi Laura Poitras, reporterul Marcel Rosenbach îi informează pe angajaţii unei firme germane de telecom că au fost luaţi în vizor de serviciile secrete britanice

Există posibilitatea ca Poitras şi Greenwald să fie implicaţi într-un proces intentat de guvernul american împotriva lui Snowden, care a fost acuzat de încălcarea legilor din Espionage Act, dar Poitras rămâne optimistă. „Sunt convinsă că cei din guvern au luat în calcul şi varianta asta, dar dacă ar merge pe ea, ar exista o reacţie dură din partea colegilor noştri din presă. Există un oarecare consens la nivelul breslei referitor la importanţa subiectului pe care l-am abordat şi în caz de ceva, celelalte organe de presă ne vor apăra." Poitras spune că plănuieşte să mai petreacă ceva timp în New York şi să încerce să publice mai multe înregistrări din camera de hotel, printre care şi un interviu tehnic lung cu Snowden. Dar, zice ea, materialul video în sine va rămâne în afara Statelor Unite pentru a nu cădea sub incidenţa legilor americane.

Deşi Poitras se află în spatele conţinutului video de pe The Intercept, genul ei de jurnalism vizual lent, răbdător, subtil nu este tocmai captivant pentru atenţia limitată a internetului şi pentru contractele de publicitate pe care aceasta le atrage după sine. Dar o contribuţie generoasă din partea fondatorului PayPal, Pierre Omidyar, în valoare de 250 de milioane de dolari (cam cât a plătit Jeff Bezos atunci când a cumpărat Washington Post ) le-a permis celor de la The Intercept , şi de la compania-mamă First Look Media, să aibă nişte spaţiu de manevră.

„Sunt interesată de felul în care jurnalismul vizual poate influenţa subiectele şi informaţia," spune Poitras. „Mă interesează să văd cum se simte o persoană atunci când ştie că e luată în vizor, care sunt consecinţele umane. Ştim, de exemplu, că unele persoane sunt închise la Guantanamo de mai bine de zece ani. Dar prin ce trec ele? Ceva de genul „bine, putem să vedem prin ce trec ele? Ce se întâmplă dacă putem. Dacă putem, schimba asta cu ceva percepţia publicului asupra problemei. La fel şi în cazul torturii. Să vedem înregistrările cu tortură. Nu doar informaţia în sine, ci şi consecinţele umane."

Faptul că a fost luată în vizor de guvernul american a întărit-o pe Poitras, atât din punct de vedere tehnologic cât şi psihologic, atât de mult încât acum poate lucra fără să se simtă intimidată. Înainte de dezvăluirile făcute de Snowden, Poitras avea o oarecare idee despre aparatul ineficient de supraveghere, datorită faptului că era reţinută frecvent la aeroporturi. I-am sugerat că poate experienţa ei a transformat într-o chestiune personală, dacă nu chiar intimă, interacţiunea ei cu întreg sistemul ăsta secret, despre existenţa căruia ştim cu toţii dar pe care ne este greu să o acceptăm. „Sau să o luăm în seamă," adaugă ea.

Pe parcursul filmului, faţa lui Snowden, precum şi a celorlalţi, e în general inexpresivă: un fel de calm în mijlocul unei situaţii de criză. Într-un cadru, spre final, îl vedem pe Snowden printr-o fereastră, cum se relaxează şi găteşte alături de – surpriză! – prietena sa, care stă cu el, uneori câteva luni la rând. Iar în încheierea filmului, îl vedem pe Greenwald, mult mai relaxat, alături de Snowden într-o altă cameră de hotel. Greenwald îi relatează lui Snowden despre o nouă dezvăluire din partea unei surse din interiorul guvernului şi laudă „curajul şi spiritul de frondă" al informatorilor. Ca să evite să fie înregistrat, scrie ceva pe o bucată de hârtie şi i-o întinde lui Snowden. Ne dăm seama că-i vorba de numărul de persoane aflate pe lista neagră a guvernului american, 1.2 milioane, deşi estimările mai recente vorbesc de o cifră în jurul celei de 700 000 , şi nişte date după care poate fi identificată sursa dezvăluirilor.

„Chestia asta ar putea mări mizele întregii situaţii politice cu informatorii din interior," spune Snowden. Expresia lui aduce a şoc şi înfiorare.

Şi publicul resimte şocul şi înfiorarea, dar nu doar din cauza noii relevaţii. E pur şi simplu şocant să-l vezi pe Snowden şocat, să-l vezi, pentru prima dată, pe cel care ştie atât de multe că rămâne perplex în faţa sistemului atotvăzător din care a făcut parte cândva. Dar tot nu putem vedea ce vede el. Bucata de hârtie e ruptă la final, eliminând posibilitatea ca noi să primim mai multe detalii. Suntem lăsaţi cu parametrii umani: expresia lui Snowden. La fel ca restul filmului, sunt foarte multe lucruri pe care scena asta le lasă nespuse, dar şi ăsta e un indiciu preţios. Camera lui Poitras ne obligă să ne confruntăm cu vidul şi haosul care rămân în urma dezvăluirii unui secret incomod: sentimentul de confruntare cu ceea ce ştim, sentimentul că ştim cât de multe nu ştim, sentimentul că nu ştim ce o să se întâmple în continuare. Pe expresia lui, încordată într-un fel pe care nu l-am mai întâlnit până acum, se citeşte acceptarea, un şoc cu care oricine se poate identifica.

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre spionaj:
S-a făcut jucărie cu Edward Snowden Fereşte-te de supravegherea statului cu un serviciu şmecher de criptare Jacob Applebaum nu prea are speranţe pentru viitorul securităţii online