​Cum e să te tot îndrăgostești de dependenți de heroină

Acum patru luni, l-am lăsat pe iubitul meu, James, la clinica de reabilitare – aceeași clinică de reabilitare la care îl dusesem și pe primul meu iubit cu zece ani în urmă. În timp ce James completa documentele și stătea de vorbă cu consilierii, eu mă îngrijoram că asigurarea lui va acoperi doar programul de dezintoxicare de cinci zile care n-a funcționat niciodată pentru el. Îmi făceam griji că o să moară.

Era un sentiment îngrozitor, dar familiar. Am 27 de ani. De la vârsta de 17 ani, am avut trei relații de lungă durată – și toate trei au fost cu bărbați dependenți de heroină.

Chiar dacă drogurile sunt la ordinea zilei în Delaware County, Pennsylvania, unde locuiesc, asta nu are cum să fie doar o coincidență. După primul tip – Timothy, un wrestler cu care am ieșit în liceu – mi-am promis că n-o să mai fiu niciodată cu un dependent de heroină. (Eu nici măcar nu fumez iarbă, darmite să iau substanțe opioide.) Dar uite că mi s-a tot întâmplat.

Știu că tuturor li se pare ciudat.

Oamenii au impresia că mă îndrăgostesc de sentimentul palpitant pe care ți-l dă dependența. Dar eu m-am îndrăgostit de personalitățile lor – de niște oameni care s-au întâmplat să aibă probleme cu dependența. Niciunul dintre iubiții mei nu lua heroină când ne-am cunoscut. Unul a încercat la o petrecere și s-a lăsat prins ; altul a trecut pe heroină după ce a primit Percocet pe rețetă; altul era în recuperare când ne-am cuplat, dar a recidivat. Toți au fost îndrăgostiți nebunește de mine.

Mi-a plăcut intensitatea lor și laturile lor diverse. Erau genul de oameni tari la exterior și foarte sensibili în interior. Băieți răi care făceau pe durii în public, care înjurau și erau imprevizibili. Erau foarte sociabili la petreceri. Cum eu sunt o persoană prudentă, de felul meu, am fost atrasă de stilul lor de viață aventuros. Erau curioși în legătură cu lucrurile care mă speriau. Mă protejau și mă simțeam în siguranță cu ei.

Când spun că erau sensibili în interiorul lor, mă refer că avuseseră experiențe foarte dureroase. Tatăl lui James se sinucisese. James are șapte frați și toți au probleme cu dependența de droguri. Ryan i-a suportat mamei lui alcoolismul toată viața. Erau niște tipi care reușiseră să treacă peste durerile din viață, dar aveau multe nesiguranțe care îi făceau să fie sensibili – o calitate rar întâlnită la un tip.

Mă simțeam mereu înțeleasă și iubită când eram cu ei. Îmi acceptau toate defectele. Erau oameni inconsolabili care știau să-i consoleze pe alții. Pentru că îi iubeam și pentru că se purtau atât de frumos cu mine, făceam și eu tot ce-mi stătea în puteri să-i fac să se simtă confortabil.

Prietenii mei și familia mea nu erau de acord cu asta. Ziceau că sunt prea bună pentru ei.

„N-o să se schimbe niciodată", îmi spunea toată lumea. Iar asta mă enerva și mai tare: Nici eu, nici el nu știm asta, așa că de ce îți permiți să tragi tu concluzia asta?

Plângeam în duș pentru că nu găseam pe nimeni care să mă asculte. Chiar și online, tot ce citeam pe forumuri era negativ: E dependent? Părăsește-l!

Nimeni nu părea capabil să înțeleagă că eram îndrăgostită și luptam pentru sănătatea partenerilor mei – la fel cum ar face oricine dacă i s-ar îmbolnăvi persoana iubită. Nu eram cu nimic mai bună decât iubiții mei, atât doar că avusesem o viață mai ușoară.

Oamenii care îmi vorbesc de sus nu înțeleg că nici ei nu au neapărat o relație mai grozavă, doar pentru că porcăriile făcute de partenerii lor nu sunt așa de stigmatizate ca cele ale iubiților mei. Când mă gândesc la relațiile prietenelor mele, nu sunt deloc invidioasă. Nu-mi închipui că aș putea suporta nici măcar jumătate dintre mizeriile pe are le acceptă prietenele mele care au relații „ normale".

Nu m-am îngrijorat niciodată că iubiții mei m-ar înșela sau că s-ar îndrăgosti de altcineva. Erau total devotați mie, aproape de obsesie. Îmi trimiteau scrisori lungi de dragoste, îmi făceau cadouri de sărbători (nu știu dacă erau furate sau cumpărate din banii lor.) Știau că se pot baza mereu pe mine și erau la fel de disponibili pentru mine, în schimb.

Mă atrăgea genul ăsta de devotament total. Uneori, era nasol. Când ieși cu un astfel de tip, ce iubești la el te poate enerva în egală măsură. Această pasiune se poate transforma într-o amenințare de sinucidere, cu el numărând, pe marginea ferestrei: „Cinci, patru, trei – te împaci cu mine? – doi, unu. "

Asta nu era dragoste, ci manipulare. Trebuie să înveți să tragi linie între cele două.

Și bineînțeles că mai erau și alte dezavantaje – ca atunci când Ryan nu mai avea medicamente și a intrat în sevraj și a vomitat pe geamul mașinii tot drumul spre casă. Și nici nu m-a lăsat să-l duc la spital. A trebuit să-l duc într-un colț de stradă să se calmeze. Am parcat panicată și s-au apropiat de noi niște băieți care voiau să ne vândă droguri. M-am uitat cu groază în oglinda retrovizoare și nu l-am mai văzut pe Ryan și deja îmi treceau prin cap toate scenariile morbide posibile. Două secunde mai târziu, s-a întors cu un zâmbet mare pe față și c-o limonadă roz în mână.

Am avut de depășit multe obstacole ca să mă asigur că iubiții mei mergeau la întâlnirile de reabilitare. Le sunam familiile și ofițerii de supraveghere și căutam ore în șir online tratamente pentru dependență. Mă uitam în telefoanele lor, să văd pe cine sunaseră. Eram detectiv non-stop.

Și sună ciudat, dar m-am documentat atât de mult despre dependență și am făcut programări pentru atâtea întâlniri ale dependenților anonimi, încât uneori vorbesc de parcă eu aș fi o persoană aflată în recuperare. Știu toate mantrele de recuperare. Și mă înnebunește lista de admitere în clinicile de reabilitare.

Cum poate fi atât de greu să ajuți pe cineva? De câte ori trebuie să văd RIP pe Facebook sau să citesc necrologul unui alt tânăr de 24 de ani care a murit brusc, înainte să rezolvăm odată problema asta? Mi-a fost atât de greu să-l internez pe Ryan la reabilitare încât îmi venea să iau ostatic pe cineva din clinică numai ca să-i oblig să facă ceva.

E sfâșietor să-ți vezi iubitul cum suferă în halul ăla. Am văzut bărbați care plângeau în hohote pentru că nu știau cum să elimine din viața lor lucrul ăsta care le provoca atâta suferință. Se urau atât de mult pentru eșecurile lor. Am vrut să-i ajut să simtă că pot fi ok, că putem fi fericiți împreună fără droguri. Aprindeam lumânări, le puneam muzică de meditație și stăteam lângă ei toată noaptea când intrau în câte un sevraj.

Dar dragostea nu era de ajuns. N-au putut să se lase nici pentru mamele lor, nici pentru ei, nici pentru mine.

Și nici atunci când erau treji, lucrurile nu erau mai ok ca prin magie. James a renunțat la opioide de o lună și mereu mă întreabă când ne împăcăm, de parcă i-aș datora chestia asta acum că s-a lăsat de droguri. Dar ajunsesem într-un punct în care îl acuzam mereu că era drogat, investigam totul și asta ne făcea rău amândurora. Dependența avea rădăcini atât de adânci în relația noastră încât aveam probleme și atunci când nu era drogat.

Asta nu înseamnă că am devenit deznădăjduită. Am luat decizia să pun capăt unei relații care devenise nesănătoasă, chiar dacă începuse minunat. Încă îmi pasă de toți foștii mei iubiți și țin legătura cu ei. În momentul de față, niciunul dintre ei nu mai consumă droguri. Am încredere în potențialul lor, vor rămâne puternici și vor face alte femei fericite, așa cum m-au făcut pe mine.

Nu știu dacă voi repeta tiparul la infinit cu alți tipi dependenți, dar știu că nu regret timpul petrecut cu fiecare dintre ei. Dragostea pentru ei m-a învățat să iubesc mai mult, să lupt pentru ceea ce iubesc și să nu renunț niciodată la cineva doar pentru că situația nu e ideală.

Inima mi-a înflorit datorită lor.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre heroină pe VICE:
Am locuit nouă luni cu un dependent de heroină
Am fost în centrele unde bucureștenii se luptă cu heroina
Dependenții de heroină sunt forțați să spele pe jos prin secțiile de poliție