M-am săturat să mă prefac: Nu înțeleg fotografia

Într-un moment de luciditate, am întrebat-o pe profesoara de fotografie pe ce criterii triază fotografiile color de fashion de cele alb-negru cu oameni care fumează, când e o problemă care ține de gust? Mi-a dat un răspuns vag și ridicol care conținea noțiunile „compoziție", „adâncime" și „lumină", dar eu știam că vrea doar să scape de mine ca să-și poată bea cafeaua și să flirteze cu noul asistent. Încă de pe-atunci m-a contrariat conceptul de „fotografie bună".

Fotografia nu e ca pictura sau ilustrația sau sculptura. Oricine are mâini poate face fotografii, dar tot auzi unele nume de fotografi circulând peste tot. Ce face ca poza lui Nan Goldin cu doi oameni care fac sex să fie mai bună decât poza unui amator care face poze sexi pe platoul de filmare al unui film porno? Și de ce se strâmbă criticul de fotografie la portretul alb-negru pe care l-ai făcut tu, dar ține la loc de cinste o fotografie făcută de Irving Penn acum patruzeci de ani?

Acum că toți care au smartphone și conexiune la internet sunt fotografi profi, am hotărât că e timpul să alcătuiesc un sistem simplu de a diferenția între ce e bun și ce e rău. Ca să putem să dăm medalii și limbi în fund fotografilor geniali și să-i scuipăm pe idioții care fac poze proaste cu inima împăcată.

Dacă am învățat ceva în ultimii 23 de ani de existență ca ființă umană, e că ceva bun trebuie să fie mult mai scump decât ceva rău – cum ar fi roșiile din campania Taste the Difference sau o clinică pentru o moarte liniștită în Elveția. Urmând această logică, o să ne uităm întâi la cele mai scumpe trei fotografii care s-au vândut vreodată:

#1. Andreas Gursky, Rhein II. Preț: 2 767 297 lire sterline.

Cineva (căruia puțin îi pasă unde se duc banii lui) a dat 2.8 milioane de lire pentru poza asta cu un drum care trece pe lângă un râu, transformând-o în cea mai scumpă fotografie vândută vreodată. Ca să citez pe cineva care a văzut fotografia: „N-aș da banii pe ea, frate. Aș lua mai degrabă un aparat foto și m-aș duce până la Bognor să ți-o fac într-un minut." Un argument greu de desființat. Deci ce face fotografia asta atât de scumpă și de grozavă? Probabil datorită regulii treimilor, dar totuși, oare o lege inventată acum 200 de ani pentru a face fotografia să pară mai complicată decât e de fapt, poate justifica o asemenea risipă?

#2. Cindy Sherman, Untitled #96. Preț: 2 481 576 lire sterline

Cindy Sherman are două fotografii în topul celor mai scumpe fotografii vândute din lume, deci ar trebui să fie super fotografă, nu? Oricum sunt mult mai atras de fotografia asta decât de cea cu râul – oare ce a citit fata în hârtia aia de e atât de pierdută? Cum crede că o să iasă fotografia? Oare portocaliu e o alegere bună pentru o roșcată? În orice caz, faptul că te face să îți pui întrebări înseamnă că e o fotografie bună? Mă întreb asta de fiecare dată când ascult întâmplător muzica celor de la Radiohead pentru că nu le suport muzica. Asta nu înseamnă că întrebările interioare te fac să te simți rău? Și de ce ai plăti atâția bani pentru ceva ce te face să te simți rău?

#3. Jeff Wall, Dead Troops Talk. Preț: 2 338 696 lire sterline.

Să dai milioane de lire pe un print foto e cel mai bun mod de a-i da un șut în gură unui copil înfometat, pentru că printurile sunt doar…printuri. La o pictură originală Rothko s-a lucrat foarte mult, până în punctul în care poți examina fiecare strat diferit de vopsea pe care omul le-a aplicat unul peste altul (ceea ce justifică cheltuirea a 55 milioane de lire pe artă și nu pe un copil înfometat), în timp ce printul original Jeff Walls pe care-l cumperi la o licitație și-a început viața drept copie, pentru că asta sunt toate printurile: replici ale negativului.

În ciuda acestui fapt, poate aș plăti 2 milioane jumate de lire pe fotografia asta. Cred că din cauză că are o atmosferă despre care aș putea vorbi sincer cu o franțuzoaică sexi fără să mor de rușine.

Pe scurt: Ca o fotografie să fie bună, trebuie să fie plictisitoare, să te facă să te simți rău și să fie, prin definiție, neoriginală.

Așa cum nimeni n-a dat doi bani pe Elliot Smith până n-a crăpat, se știe că toți fotografii devin buni doar după ce mor. Henri Cartier Bresson, Helmut Newton, Richard Avedon, Diane Arbus, Irving Penn și toți ăia care au apărut când am dat search pe Google „Cine e cel mai bun fotograf ?" sunt oale și ulcele de multă vreme.

Pe scurt: Ca să faci o fotografie bună, trebuie să fii mort.

Să vedem ce cred experții, examinând ultimele fotografii câștigătoare la World Press Photo Awards, recunoscute ca cea mai mare onoare pe care o poate primi un fotograf.

Câștigătoarea din 2012 – Sanaa, Yemen de Samuel Aranda

Această fotografie ilustrează o mamă îngrijindu-și fiul care a fost atacat cu gaz lacrimogen la un protest din Yemen, în timpu căruia au murit cel puțin 12 persoane și au fost rănite alte 30. Fiul a fost în comă timp de două zile după incident și rănit de încă două ori la protestele viitoare.

Câștigătoarea din 2011 – Bibi Aisha de Jodi Bieber.

Această fotografie o arată pe Bibi Aisha, o fată afgană în vârstă de 18 ani care a fost dată familiei unui luptător taliban pentru a rezolva astfel o dispută între cele două familii, forțată să se căsătorească cu el când a ajuns la pubertate și apoi abuzată de către părinții lui. A fugit înapi la părinții ei pentru că nimănui nu-i place să ia bătaie de la socri, a fost urmărită, dusă într-o poiană unde i s-au tăiat nasul și urechile pentru că a îndrăznit să fugă.

Frate, super deprimant. Ca să primească premiu, se pare că o fotografie trebuie să-ți zbârlească părul de pe ceafă și să te facă să bocești o noapte întreagă. Deci am un pont pentru următoarea voastră fotografie: dacă te face să vrei să te sinucizi ca să scapi de toate ororile care se întâmplă în lume, atunci e o fotografie grozavă.

Evident că am neglijat anumite genuri de fotografii – cele gen stock, fotografii de nuntă și de mâncare etc. – dar asta pentru că n-am auzit niciodată pe nimeni spunând: „Băi, frate, fotografia cu moșul ăsta care suge acadeaua e una dintre cele mai iconice imagini ale epocii moderne". Așa că n-are rost să le luăm în calcul. Mai sunt și fotografiile hipsterilor, dar alea au criteriile proprii de triere, deci nici nu vreau să intru în zona aia.

Pe scurt: Ca o fotografie să fie bună, trebuie să te facă să urăști specia umană.

Ce ziceți de fotografia asta cu echipa olimpică SUA de taekwondo? E o fotografie bună?

Într-un ultim efort de a înțelege când e o fotografie bună, am stat de vorbă cu un cunoscut de-al meu pe nume Lysha. A organizat de curând o licitație de fotografie la Casa de Licitații Bloomsbury (una respectată de artiștii bătrâni care poartă ochelari), așa că m-am gândit că mă poate scoate din mocirla neștiinței în care mă zbat.

VICE: Spune-mi, Lysha, ce face o fotografie să fie bună?

Lysha: Asta variază de la o fotografie la alta, dar ajută dacă ai o compoziție bună, o poveste în spate și un subiect bun.

Ce înseamnă o compoziție bună? Trebuie să urmeze regula treimilor?

Nu, evident că nu. Cred că dacă vezi o fotografie și îți place, e o fotografie bună, fie că urmează sau nu regula treimilor. Evident, fotografiile care urmează regula aceea arată de obicei bine – arată profesionist – dar orice fotografie poate fi bună, nu e nevoie să urmeze reguli.

De ce crezi că fotografia lui Gursky s-a vândut la prețul ăla și alte fotografii minunate cu subiecte bune făcute de fotojurnaliști nu se vând deloc?

Păi cea a lui Gursky e văzută ca artă, pe când fotojurnalismul e doar fotografie. Arta se vinde pe bani grei.

Crezi că o fotografie trebuie să aibă un concept sau o idee în spate ca să fie bună?

Nu, deloc. O fotografie devine clar mult mai interesantă atunci când te uiți la ea și știi povestea din spatele ei, dar o fotografie poate fi bună și dacă e pur și simplu plăcută din punct de vedere estetic. Dacă face parte dintr-o mișcare, și asta ajută. De exemplu, am inclus în licitație și fotografia cu Beatleșii pe trecerea de pietoni și presa a fost înnebunită după ea, dar fotografia asta cu Dora Maar s-a vândut la un preț de trei ori mai mare pentru că are istorie. Femeia a fost muza lui Picasso, de asta.

Pe scurt: Ca o fotografie să fie bună, trebuie să te fi futut cu Picasso.

-

După acest studiu al fotografiei de nivel de doctorat, cred că putem fi de acord asupra elementelor care hotărăsc că o fotografie e bună: preț, moarte, antipatie și nepotism.

Deci, data viitoare când frunzăriți fotografiile de vacanță împreună cu prietenii și dați peste una super amuzantă cu o maimuță care se pișă pe Ionică, aveți voie să spuneți: „Haha, ce haios!" sau „Ce mă bucur că am apucat să fotografiez asta!", dar în niciun caz să nu spuneți că e bună pentru că toată lumea care credeați că vă iubește va râde de voi. Cu excepția cazului în care pișatul de maimuță vă întristează, iar prietenul care a făcut fotografia a murit, caz în care aveți dreptate și sunteți experți în fotografie.

Urmăriți-l pe Jamie Clifton pe Twitter: @jamie_clifton

Traducere: Oana Maria Zaharia

Poate vă interesează și:
M-am săturat să mă prefac: Nu pricep arta
Învățați-mă cum să pricep arta
Tyler Shields face artă de rahat pentru fraieri