Cum a ajuns Enya unul dintre cei mai bogați muzicieni din lume (da, serios)

Ceasul bate ora două. Sunetul te trezește din semi-adormirea în care ai semi-alunecat cu câteva ore înainte. Dormi prost în ultima vreme, dar încerci să nu-ți faci prea multe griji pe tema asta. Nu-i nimic, îți spui – și ție și altora. O să treacă, așa cum trec mereu chestiile astea. Acum că ești trează, te poticnești prin beznă, te îndrepți spre baie, unde ți se activează memoria musculară și găsești întrerupătorul din prima. Chipul ți se reflectă în aur, iar aurul se oglindește în marmură și în Cada pe Picioare cu Suprafețe Solide din Rășină și Piatră Lusso Stone Mardan. Anii 1760 n-au arătat niciodată mai luminoși și mai imaculați. Ești Enya și locuiești în Castelul Manderley din Killiney, Irlanda și în fiecare zi te întrebi cum de-ai ajuns aici.

Și nici nu-i singura care se întreabă asta. La urma urmei, e ceva ca o muziciană irlandeză retrasă și care nu-și face publicitate să vândă 75 de milioane de albume în lumea întreagă și să adune o avere de aproape o sută de milioane de lire, nu? Doar vânzările de albume o plasează deasupra formațiilor Duran Duran și Black Sabbath și se află la egalitate cu trio-ul surprinzător format din Bob Marley, Kiss și Kenny G. Cumva, artista asta liniștită, discretă, care pare să se fi izolat de rigorile industriei, s-a transformat într-un nume mare, dar a rămas, în același timp, mitică, imposibil de cunoscut, distantă și relativ absentă, deși a vândut între timp mai multe albume decât mai toți ceilalți artiști din lume.

Sună telefonul și codul Morse răsună în întreaga casă. Ajungi la receptor la timp, dar pentru că telefonul sună atât de rar zilele astea, uiți pentru o clipă că tu ești persoana care-ar trebui să spună „Alo" prima. Așa că e aproape liniște, se aud doar două răsuflări transmise în nimicul alb al spațiului dintre telefoane. Vocea de la celălalt capăt murmură ceva aproape audibil. Vocea e bogată, poruncitoare, de la Antipozi, și-i aparține regizorului de film Peter Jackson. Vrea să înregistrezi o piesă pentru viitorul său film Lord of the Rings . Perspectiva te incită și aranjezi să pleci în Noua Zeelandă. La momentul respectiv nu știi nici că o să ajungi să fii nominalizată la Oscar pentru cântecul cu pricina și nici că o să-l cânți chiar la ceremonia de premiere. Vestea că melodia va ajunge, în cele din urmă, pe locul 47 din topurile austriece, rămâne undeva în viitorul îndepărtat.

Enya face genul de muzică de la care nu te-aștepți să vândă o cantitate atât de mare de unități. Asta nu înseamnă nici că nu-și merită bogăția fără de margini și nici nu e o judecată de valoare împotriva fanilor ei numeroși și loiali, ci doar o remarcă asupra succesului și longevității ei, fantastic de neașteptate. E lesne de înțeles de ce Adele, One Direction sau The Rolling Stones sunt atât de bine văzuți de industrie – orice adolescent precoce ar putea să-ți spună asta cu voioșie. La fel, formații precum U2, The Eagles sau Aerosmith fac apel la instinctele primare ale omului de pe stradă, sau, în cazul acesta, al omului cu bilet la locurile scumpe de pe arena O2, care ațipește în timpul concertului lui Springsteen, pentru că a băgat în el ca spartul la Las Iguanas înainte de concert. Enya, pe de altă parte, e un pic altceva. Enya, se vede cu ochiul liber, nu e Phil Collins.

Situația se schimba cu repeziciune. Cu prea mare repeziciune, de fapt. Mai repede decât te-ai putea aștepta să reacționeze cineva. Formația n-a mers, banca ți-a refuzat cererea de împrumut și acum ai fost nevoită să-ți vinzi saxofonul doar ca să te descurci. Când te-au trimis la internat, la măicuțe, nu ți-ai imaginat că o să se desfășoare așa lucrurile. N-ar fi trebuit să vinzi niciodată saxofonul și nici să pleci din Clanad, și, cu toate astea, iată-te aici, fără trupă și fără saxofon, plină de îndoieli și de ezitări, întrebându-te unde se va duce viața ta de-acum înainte, unde o să ajungi tu, cu muzica ta. Nu, nu așa trebuiau să iasă lucrurile. Deloc. Nu așa.

Și-atunci, ce este Enya? De ce deține Eithne Pádraigín Ní Bhraonáin un loc atât de sus-pus în Panteonul celor mai puternici muzicieni? Cel mai la-ndemână răspuns la întrebarea asta e o formă de exotism care ne aruncă în noroi, ne pune față-n față cu elementele naturii și ne face să ne rostogolim înapoi pe scara civilizației. Tot restul zilei vom fi la fel de goi ca-n ziua-n care ne-am născut, hălăduind prin Irlanda, îmbrăcați doar cu o grimasă și mânjiți frumos, albastru, cu drobușor pe față. Enya a cunoscut succesul pentru prma oară în 1987, când i s-a cerut să compună coloana sonoră a unui serial BBC intitulat simplu Celții. După cum arată și numele, serialul explora cultura și mitologia celtică, iar producția artistică a Enyei, în mod straniu atemporală, acompania imaginile într-un mod cum nu se poate mai nimerit de lugubru și curajos-necontemporan. Enya, care mai flirtase cu celebritatea într-o scurtă perioadă ca membru al negustorilor de psalmodieri gregoriene Clannad, avea în sfârșit ocazia să strălucească. S-a dovedit că într-o lume a Războiului Rece, răvășită ca-ntotdeauna de instabilitate politică și eroziune socială, confortul auditiv putea fi asigurat de o cântăreață irlandeză cvasi-mistică, extrem de discretă și cu o afinitate pentru gecile de motor, din piele. Peste doi ani, Enya avea să scoată albumul care i-a cimentat poziția în Hall of Fame-ul (extrem de metaforic) muzicii New Age. Dar ajungem imediat și la asta.

Englezii se revoltă, pentru că au fost lezați de forțele malefice care vor să provoace un scandal cât mai mare cu putință: taxa ireversibilă de 5 penny pentru pungi de plastic la magazine a intrat în vigoare, iar cetățenii se confruntă că perspectiva de a cheltui șase lire sterline în plus de-a lungul unui an. Citești despre asta într-un ziar, în holul unui hotel scump din centrul Londrei și-ncerci să-ți amintești când ai mers ultima oară pe stradă cu două pungi de plastic cu toartă subțire în mână; îți scapă. Camera se umple de mirosul cald de patiserie, care se amestecă cu parfumul atomizat în cotloanele și ascunzișurile încăperii și, în combinație cu căldura plăcută din cameră, dacă ții ochii închiși, e ușor să-ți închipui că te afli în camera din spate a oricărei brutării care există doar în filme. Te-ai așezat în încăperea-brutărie, pentru că știi că în curând, în foarte puțin timp, de fapt, Ken Bruce o să-ți difuzeze cel mai recent single. N-o să fii lângă Ken în studiourile BBC și nici Ken, nici nimeni altcineva de la Radio 2 nu știe că te-ai cuibărit undeva în Londra. Tot ce voiai era să poți să asculți „Echoes in Rain" în același timp cu șoferii de camion și lucrătorii din birouri.

Deși a scos nouă albume și 21 de single-uri de-a lungul a trei decenii și a câștigat premii BRIT, Grammy, Ivor Novello și Billboard pe parcurs, majoritatea o știe pe Enya tot datorită piesei „Orinoco Flow (Sail Away)". „Orinoco Flow" e unul dintre acele obiecte stranii ale culturii pop care dovedește că ceva ce place maselor nu trebuie să fie întotdeauna echivalentul unei tâmpenii abjecte. Nu susțin că dacă asculți piesa asta e același lucru ca și când ai fi petrecut trei zile închis într-un conservator cu Xenakis și Stockhausen care să-ți țină de urât, dar du-te și ascult-o din nou acum, de trei ori la rând, și apoi întoarce-te aici și spune-mi că nu e unul dintre cele mai stranii single-uri care să fi ajuns pe locul întâi în Marea Britanie. Are un ritm vioi, apoi rătăcește un pic, apoi saltă și se întrepătrunde pe propriul curs ca de apă – e o piesă care nu urmărește nimic altceva în afară de propriile instincte, care navighează mai departe, tot mai departe, în vidul terifiant al mării albastre și nesfârșite. Și-a purtat și creatoarea până la niște averi de invidiat și i-a întârit reputația de muzician capabil să vândă ceva de nevândut: muzică mistico-creștină, anacronisme corale – unui public mai mare decât ar fi putut să viseze cineva vreodată.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-ai comis vreodată a fost să-ți petreci ani și ani la rând visând că înoți într-un bazin plin cu bani. Ai avut viziunea asta în copilărie – aproape că simțeai aurul și argintul cum îți biciuiesc pielea și osul de fiecare dată când închideai ochii. Ai păstrat viziunea și-n adolescență – o viață interioară pe care măicuțele n-aveau s-o descopere niciodată, pentru care nu puteau să te mustre sau să te pedepsească. Ai avut flashuri cu ea, chiar și de curând. Ai văzut aurul și-ai simțit răceala. Și-apoi într-o dimineață, ai văzut că visul tău devenise realitate: cineva depusese opt milioane de monede într-o piscină. Visul nu mai era al tău.

Succesul continuu al Enyei, prezența ei neîntreruptă în analele istoriei muzicii depinde, cred eu, de o combinație de talent pur – e un muzician, versificator și aranjor absurd de talentat – cu o abilitate aparent înăscută de a descoperi melodii care sunt în același timp contemporane și aparent întipărite în tărâmurile irlandeze vechi de când lumea – precum și cu un refuz de a juca fix jocul pe care-l monitorizează, într-o măsură egală cu chestia celtică. Vremurile prea reale necesită măsuri culturale ireale – chiar și-atunci când Papa consideră că lumea aduce cu „un morman enorm de jeg", e lesne de înțeles de ce milioane și milioane dintre noi ne căutăm refugiul în fantezie.

Enya e un produs al ascensiunii irealului în aceeași măsură în care sunt și filmele Marvel și J.K. Rowling și  Minecraft, dar, mai important de-atât, e că e dovada supremă, locuitoare la castel, care spune că poți să te aperi de ororile neîncetate ale vieții prin artă. O prezentă eterică, una care nu vrea să se joace de-a vedeta și care și-a construit așa o legiune de fani încât nu trebuie s-o facă. În felul ei unic, aparte, cosmic-celtic, Enya e întruchiparea perfectă a puterii muzicii de a ne apăra de rău, cam ca un pântec matern. Și poate că e chiar atât de simplu.

Traducere: Ioana Pelehatăi