Sunt român, trăiesc în Lituania și am văzut cum arată frica de Rusia

Treceam pe bicicletă prin portul lituanian Klaipeda, eram curios să văd terminalul de gaz lichefiat care a adus peste noapte independența energetică micului stat baltic şi a încheiat seria de şantaje geopolitice a Gazprom. Mă opresc la un chioșc să îmi cumpăr o sticlă de apă, iar în fața mea are loc un dialog scos din teatrul absurd.

Clientul cerea ceva în limba rusă, doamna de la casă răspundea în lituaniană. Cele două persoane se înțeleg de minune, însă niciuna nu cedează limbii celuilalt. După ce clientul rus se îndepărtează, doamna îmi explică pe un ton solidar, „da, vorbesc rusă, dar trebuie să le arătăm că nu ne este frică. Cui? Lor, ocupanților”.

La grădinița din Vilnius unde îmi duc fiul, un părinte intră în vorbă cu mine: „Din România, serios? O țară minunată, am vizitat Sibiul, Brașovul și Bucureștiul. Inițial crezusem că vorbiți italiana cu ăsta micu'. Cu toate astea vă felicit pentru modul în care vorbiți lituaniana."

Aiurea, vorbesc lituaniana teribil, aproape agramat, după patru ani de încercări grele să îi pătrund gramatica veche, absurd de bine conservată până în zilele noastre.

„Nu nu, insist să vă felicit”, spune lituanianul, „știți, sunt mulți minoritari ruși aici care nici după 30 de ani nu se sinchisesc să ne vorbească limba. Dar ei nu sunt prieteni precum dumneavoastră. Sunt ocupanți.”
Evident, era o absurditate. Frica de Putin și de spectrul sovietic ori imperialist rus îi face pe oameni să vadă ocupantul în fiecare vorbitor de rusă. Mulți îmi zic de frica de Rusia versus frica de ruși.

Diferența este evidentă - în timp ce una se referă mai ales la autoritățile oficiale de la Moscova, la regimul Putin sau la Kremlin, cealaltă se referă la popor, la națiune ori chiar la cultura rusă. Unii au, în mod deliberat, tendința de a nu face distincția, lucru care funcționează bine pentru cei care folosesc manipulativ cuvântul „rusofobie”.

Se întâmplă să existe declarații selective sau iresponsabile despre ruși în mass media baltice, dar „începând cu prelegerile mele și terminând cu interviurile pentru presă încerc să subliniez această distincție foarte clar pentru a evita orice neînțelegere”, spune Vytis Jurkonis, profesor de relații internaționale la Universitatea din Vilnius.

Nu există teamă de ruși, ba chiar dimpotrivă. Mii de vechi credincioși – rascolnici - și-au găsit adăpostul în Lituania în a doua jumătate a secolului al 17-lea, ambasadorul lituanian Jurgis Baltrusaitis a salvat zeci de intelectuali de teroarea bolșevică din Rusia, inclusiv oameni ca Chagall sau Țvetaeva, istoricul rus și filosoful Lev Karsavin a trăit în Vilnius până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, apoi a fost deportat în lagărul de concentrare din Abez, în apropiere de cercul polar.

Lista e mult mai mare, mă asigură Jurkonis. Chiar în prezent, intelectuali ruși fug de regimul Putin și se stabilesc în țările baltice.

Când e vorba de frică sau de amenințare, se face referire la „regimul lui Putin” și nu la poporul rus, pentru că în acel stat autoritar poporul este, într-un fel, ținut ostatic de un regim autoritarist, explică profesorul Tomas Janeliunas, expert în relațiile dintre Lituania și Rusia la Universitatea din Vilnius.

După cum spune David Kramer, cel mai mare export al Rusiei nu este gazul sau petrolul, ci corupția. Pătrunderea sa este mare și largă în întreaga Europă, nu numai în Europa Centrală și de Est.

Este suficient să aruncăm o privire asupra Ciprului și asupra influenței Kremlinului acolo pentru a explica obstacolele în calea unei poziții unite la Bruxelles cu privire la aproape toate întrebările legate de Rusia.
Între timp, Europa Centrală și de Est este, de asemenea, puternic dependentă de energie, unii politicieni sunt direct legați de afacerile din Rusia, am văzut multe cazuri de șantaj economic. Deci, „este o combinație de factori, în care banii neînregistrați și furați de la poporul rus joacă un rol semnificativ”, explică Jurkonis.

Corupția e aproape întotdeauna interconectată cu politica și legată de un sprijin mai general pentru scopurile Kremlinului - fie că este vorba de interesele organizațiilor internaționale, fie doar de politica internă, explică Janeliunas.

Iar „corupția diminuează mereu rezistența societății și a politicienilor în a detecta și a confrunta interesele adversarilor și acțiunile grupurilor de interese din afară sau din interior. Regimul lui Putin este foarte bun în ceea ce privește exploatarea slăbiciunilor din țările occidentale și din Europa Centrală și de Est. Corupția este cea mai eficientă modalitate de a menține aceste slăbiciuni.”

Dovile Jakniunaite, directoarea Centrului pentru Studii Ruse și Est-Europene de la Universitatea din Vilnius, crede ca corupția e un produs local, indiferent despre ce țară est-europeană vorbim.

Există într-adevăr în Lituania practici de business unde au apărut evidente conexiuni cu lumea opacă a afacerilor rusești. Un exemplu ar fi falimentul băncii Snoras (la care capitalul majoritar îl avea Vladimir Antonov) unde cu o gaură de peste un miliard de euro – bani fictivi în conturi offshore – statul lituanian a intervenit, naționalizat și pornit investigație penală. Totuși, exportul evident pe care îl oferă Rusia e propaganda.

Este destul de greu să comparăm România și Lituania în detaliu, însă, spre deosebire de Lituania, România nu are o graniță directă cu Rusia și ăsta e deja un element important. Circumstanțele istorice sunt diferite.

Nu e nevoie să intrăm adânc în istorie, însă vremurile sovietice pentru ambele țări au fost diferite în multe privințe - nivelul ocupației sovietice în țările baltice versus național-comunismul ceaușist, amploarea deportărilor pe cap de locuitor (mai mari în Lituania), profunzimea rezilienței partizanilor (în pădurile baltice ori în munții Carpați) și contramăsurile față de ei și rudele lor, mișcarea de independență extinsă pe mulți ani în Lituania versus Revoluția din Decembrie 89 etc.

O analiză a think-tankului ECFR (Consiliul European privind Relațiile Internaționale) de acum un deceniu a marcat „Lituania împreună cu Polonia ca noii luptători ai Războiului Rece".

Găselnița s-a dovedit a fi greșită - cu excepția câtorva declarații sau speculații sporadice, atitudinea prudentă a Vilniusului a fost, în general, fundamentată și s-a dovedit a fi corectă: Rusia e numărul unu la bullying în lume.

„Asta a devenit cu atât mai evident odată cu atacurile cibernetice și cu incidentul soldaților de bronz din Tallinn în 2007, apoi cu războiul din Georgia în 2008 și, în final, cu anexarea Crimeei în 2014 și cu războiul împotriva Ucrainei, care durează până astăzi”, conchide Jurkonis. Deci atitudine prudentă, nu frică.

„Nu pot decât să ghicesc că românii nu văd atât de multe retorici și acțiuni directe amenințătoare din partea Kremlinului. Poate că aceasta este o reflectare a faptului că regimul lui Putin nu vede România drept principalul „front" al conflictului politic cu Occidentul”, crede Janeliunas.

O altă explicație ar putea fi legată de rolul mass-media - care sunt prioritățile și preocupările presei românești, cum reflectă provocările externe pentru România? Or românii sunt exclusiv preocupați de de mici certuri politicianiste interne și ficțiuni manipulative emise de televiziuni de scandal.

„Societatea nu e capabilă să își evalueze toate amenințările potențiale”, încheie Janeliunas.

Spre surpriza mea și a amicilor mei progresiști, de curând, Parlamentul Lituaniei (Seimas) a trecut o inutilă „lege privind întărirea familiei”. Sună cunoscut nu? Probabil legea nu e în niciun fel susținută de propaganda rusă, e doar rezultatul homofobiei unor deputați conservatori lituanieni și obsesiei nemăsurate a acestora referitoare la vaginurile femeilor.

Însă în mod constant propaganda rusă folosește orice detaliu din sfera publică și îl deturnează împotriva UE sau NATO. Altfel, puține țări din regiune ar putea fi pro-ruse; „mă îndoiesc că Polonia sau Lituania ar putea fi vreodată pro-ruse”, spune Jakniunaite.

Dar vizita patriarhului Chiril la București deschide niște linii de propagandă printre frații ortodocși la care niciunul dintre docenții pe care i-am intervievat nu s-a gandit.

Totuși, munca discretă a propagandei ruse arată pragmatism și o continuă tachinare a Uniunii Europene.

„Multe țări, explică Jakniunaite, sunt incredibil de prietenoase cu Rusia. Ele nu simt niciun fel de frică, evident din cauza distanței. Uniunea Europeană ar trebui să fie mult mai unită în a se apăra de injoncțiunile ideologice ale Rusiei.”

Am experimentat multe acțiuni disimulate și ascunse ale regimului Putin în războiul de propagandă și dezinformare.

„Nu este deloc surprinzător faptul că mass-media lituaniene participă foarte intens la acest tip de conflict”, zice Janeliunas.

Presa lituaniană practică intens o abordare emoțională. La începutul războiului dus de Putin în Ucraina, mulți baltici trecuseră pe calmante.

„Anul acesta, după Zapad, presa s-a încins emoțional din nou. Se deschid și discuții noi legate de subiecte foarte dificile precum evreii și Holocaustul din țările baltice ori partizanii anti-comuniști de după război”, adaugă Jakniunaite.

Pe de altă parte, „pot fi de acord că uneori devine o paranoia - orice aspect negativ al politicii interne este legat de o mână rusă. Cred că nu ar trebui să ne ghidăm de inerție și ar trebui să verificăm întotdeauna faptele și să oferim doar informații verificate, să nu contribuim la o anxietate generală a societății”, încheie Janeliunas.

Nu demult, o mână de oameni se revolta de prețurile la alimente care aproape s-au dublat în primul an după ce Lituania a trecut la moneda Euro. Imediat, premierul de atunci al țării îi ștampilează drept agenți ruși doar pentru că erau scandalizați de prețului kilului de varză. Cam stalinistă abordarea fostului premier.

Jurkonis adaugă: „a respinge toate problemele din țara noastră ca fiind doar influența Kremlinului este un truc ieftin și ușor. Fără îndoială că unii politicieni se ocupă de asta.”

Dar, „a nega caracterul manipulator al Kremlinului, eforturile lui de divizare și stăpânire ar fi și iresponsabil. Propaganda există, unele probleme sunt amplificate artificial sau conflicte sunt provocate.
Cred că ar trebui să lucrăm mai mult la vulnerabilitățile noastre și să fim proactivi, să avem încredere în democrație și libertățile fundamentale, în loc să căutăm în mod constant scuze și să fim mereu blocați în modul reactiv. Asta trebuie să facă și românii”.