Cum e viața celor care se ocupă de sinuciderile pe calea ferată

O persoană se sinucide o dată la 31 de ore pe rețeaua feroviară a Marii Britanie, iar persoana aia are șanse de 10 ori mai mari să fie un bărbat decât o femeie.

Luna asta, o piesă de teatru intitulată 31 Hours se joacă la Bunker Theatre din Southwark. Scrisă de Kieran Knowles, prezintă povestea a patru bărbați care se ocupă de sinuciderile de pe calea ferată și cum aleg să se „îmbărbăteze" și să nu discute tulburările mintale de care suferă din cauza profesiei.

Piesa lor este susținută de British Safety Council (BSC), o fundație caritabilă veche de 60 de ani care există pentru a avea grijă de sănătatea clasei muncitoare.

Louise Ward de la BSC a fost directorul de Sănătate și Siguranță de la British Rail și s-a ocupat de sinuciderile de pe calea ferată aproape zilnic. Am vorbit cu ea despre cum personalul ei aveau grijă de aceste incidente tragice și extrem de comune.

Vezi și documentarul ăsta:

VICE: De ce a ales British Safety Council să se implice în piesa 31 Hours?
Louise Ward: Sănătatea mintală e un lucru de care ne pasă foarte mult. E practic problema generației noastre. Există atâtea prejudecăți în jurul sănătății mintale, în special pentru cei cu un job ca ăsta. E un mediu incredibil de macho și dominat de bărbați.

De câte sinucideri te-ai ocupat cât timp ai lucrat cu British Rail?
Păi, piesa de teatru e concepută în jurul ideii că o persoană comite sinucidere pe calea ferată o dată la 31 de ore. Eu am lucrat acolo patru ani de zile.

E ceva.
Chiar e.

Fiind o chestie atât de regulată, nu a devenit doar un simplu număr?
Niciodată. Nu poți să nu simți ceva atunci când faci rezumatul evenimentele. Chiar și în ultima mea zi probabil mai erau unu sau doi din ultimele 24 de ore. Noi mereu am fost respectuoși cu oricine implicat și câteodată personalul era afectat profund de sinucideri.

Care e procesul în mare când are loc așa ceva?
Mecanicul sau un membru al personalului din tren anunță imediat, apoi vestea este transmisă mai departe prin semnalizator, care declanșează un răspuns de urgență. Aici intervine managerul de operațiuni mobile și echipa sa, așa cum solicită Poliția Britanică de Transporturi. Apoi se duc imediat la fața locului. Mai întâi trebuie să investigheze dacă s-a întâmplat ceva suspicios, sau dacă pot muta cadavrul. Locul trebuie curățat respectuos, pentru a elibera calea ferată.

Cam cât durează asta în mod normal?
Chiar depinde de fiecare incident în parte. Nu există un „normal".

Care e atmosfera de la fața locului? Evident, a avut loc o tragedie, dar presupun că oamenii sunt conștienți și de efectele pe care le are asupra rețelei ferate.
Atmosfera e profesională, dar sobră și introspectă. E foarte diferită față de un șantier de cale ferată, care e plin de viață și se întâmplă multe lucruri.

Nu vreau să intru prea mult în detalii, dar ce se întâmplă cu un corp când e lovit de tren?
Suntem mereu reticenți să vorbim despre asta pentru că nu vrem să dăm idei oamenilor. Depinde cât de repede călătorește trenul, poziția în care se află persoana în momentul coliziunii. Unii oameni aleg să sară de pe o platformă, unii aleg să meargă în fața platformei. Unii chiar stau pe șină. Depinde foarte mult de condițiile de mediu și de poziția în care se află la impact.

Probabil că e foarte traumatizant pentru mecanici.
Este groaznic pentru ei, pentru că se consideră persoanele responsabile. Am cunoscut exemple în care nu au mai condus. Este deosebit de groaznic când anticipează. Nu prea au ce să facă ca să oprească la timp. Câteodată pot merge și cu 250 de kilometri pe oră. Până când observi, nu ai nicio șansă să oprești trenul.

Ce fel de sprijin există pentru mecanici apoi?
Companiile feroviare au depus mult efort pentru a sprijini mecanicii și începe din momentul în care raportează incidentul. Ei raportează incidentul, iar persoana rămâne în telefon până când ajunge cineva acolo. Apoi sunt acompaniați tot timpul, până când sunt escortați de la locul faptei. Suportul de la egal la egal este adesea cel mai important lucru. E OK dacă nu ești OK și asta vrem să transmitem. E benefic să vorbești despre asta. Adesea, cei care au trecut prin aceeași experiență oferă cel mai bun sprijin.

Există vreun fel de instruire pentru personalul gării, să intervină în cazul în care cineva prezintă un risc de sinucidere?
Cei de la Samaritans s-au parteneriat cu British Rail pentru asta (Programul de Prevenire a Sinuciderilor). De când a fost implementat, rata sinuciderilor a scăzut cu 12%.

Cum reacționează personalul gărilor în astfel de situații?
Este vorba despre instruirea și dotarea cu niște abilități de bază pentru a recunoaște pe cineva care ar putea fi vulnerabil. Se crează un contact, întrebând dacă pot ajuta, întrebând cum se simt și lăsându-i să vorbească. Este o interogare activă, pentru ca determina o persoană să vorbească despre sentimentele ei. Suntem programați ca reparatori, deci instinctiv încercăm să facem oamenii să se simtă mai bine, dar asta nu este neapărat cel mai bun lucru în acel moment.

Este mai bine să pui întrebări deschise, să-i lași să vorbească și să ajungi în punctul în care îi poți ajuta.

Asta e o abilitate destul de incredibilă cu care să înarmezi o persoană.
Chiar este și rezultatele sunt pe măsură. Cei de la Samaritans sunt minunați.

Care e politica locurilor de sinucideri care devin memoriale?
E foarte dificil. Ei pot face asta, dar câteodată există nevoia de a minimiza. Nu vrei să faci reclamă, să inviți și mai multe lume să facă asta. Există un echilibru foarte fin, adesea tactica e de a sugera memorialul undeva semnificativ pentru individ.

Merci, Louise.

@gobshout