Când oamenii se îmbată la bordul avionului, de frică sau de plictiseală, se întâmplă lucrurile astea

În ciuda faptului că-s fix opusul unui mediu în care să te simți bine beat – lumini puternice, înghesuială, monitorizare atentă din partea unei echipe ample de securitate – oamenilor le place la nebunie să se facă mangă în aeroporturi și avioane. Poate că e o tentativă de a transforma oroarea de a sta pe un rucsac uriaș, în fața unui magazin de suveniruri cu Union Jack în ceva suportabil, sau doar de a atenua trauma existențială de a plana prin aer într-un mare tub de metal. Oricare-ar fi motivul, beția de zbor e un fenomen la fel de esențial pentru călătoriile prin aer precum anunțurile de siguranță.

Dar când devine prea multă băutură Prea Multă Băutură? Săptămâna asta, o investigație a emisiunii Panorama de pe BBC a dezvăluit adevărul despre cum e să te faci praf în avion, cu tot cu statistica dramatică conform căreia numărul de pasageri arestați pentru delicte la beție în aeroporturile și pe zborurile din Marea Britanie a crescut cu 50% într-un an. Sunt sigur că cel mai nasol lucru pe care l-am făcut în timp ce eram beat în avion a fost să ascult Hot Fuss de trei ori la rând, dar am asistat la chestii mult mai nasoale. Lopeți de cocaină trase pe zborul de 8 dimineața spre Ibiza, gimnastică pe culoar pe zborul de 2 după-amiaza spre Split, bulăneala la greu a cuplurilor între două vârste pe zborul din miez de noapte care se-ntorcea de la New York. Cerurile sunt nelegiuite: e o sălbăticie acolo sus, dozele de Heineken sunt 4 lire și se poate plăti și cu cardul.

Acestea fiind zise, am rugat câțiva oameni să ne spună cele mai bune (sau mai nasoale) povești de beție din avion pe care le au.

Zburam spre Austin, Texas, cu un prieten, cu gândul c-o să petrecem câteva zile la festivalul SXSW. Fosta lui soție e mexicancă, așa că după urma să mergem cu mașina până la Juárez, să petrecem câteva zile pe-acolo. El trecuse de controlul de siguranță cu niște cocaină și băusem o sticlă de șampanie la Wetherspoons și cumpărasem o sticlă de whiskey s-o bem în avion. Așa că, evident, odată ce-am ajuns în aer ne-am entuziasmat cam prea tare și ne-am hotărât să băgăm niște cocs. În avion stăteam lângă un pilot în civil, care zbura spre casă să-și viziteze familia. Detaliul ăsta o să devină important mai târziu.

Am cunoscut niște tipi irlandezi care aveau o punguță de medicamente pe rețetă și-am început să stăm de vorbă cu ei. Ne-am cam gândit că dacă le oferim câteva linii, poate fac și ei un troc cu noi și ne dau niște pastile, ca să putem să dormim tot restul zborului. Întâmplarea face ca ei să fi avut locuri fix lângă baie – ce convenabil – așa că ne-am pus în cap și, după ce au băgat și ei niște cocs, ne-au oferit câteva pastile. S-au dovedit a fi tranchilizante sintetice. Ne-au spus că-s destul de puternice și ne-au sugerat să luăm jumătate de pastilă. Firește, am băgat toată pastila și ne-am întors la scaunele noastre.

Nu-mi amintesc decât că m-am culcat. Când m-am trezit, avionul ateriza și a fost un anunț care le spunea tuturor pasagerilor că o să avem o întârziere, din cauză că trebuie escortați afară din avion câțiva oameni. Ne-am uitat unii la alții și-am râs, la gândul că pe irlandezi trebuie să-i fi luat nițel valul. Apoi am observat că pilotul în civil nu mai era la locul lui și că spre noi se îndrepta poliția. Am fost escortați afară din avion. N-a fost atât de rău – a trebuit să ne tragem niște mutre pline de regret, iar eu mi-am făcut niște griji în privința check-in-ului pentru zborul de întoarcere – dar n-a fost cu drame.

Adevărul e că a ieșit destul de bine, pentru că am putut să sărim peste toate cozile la bagaje. Am trecut de controlul de siguranță și ne-au întâmpinat prietenii noștri, care aveau tunuri de confetti – ceea ce n-a ajutat cu senzația intensă de disperare.

Peste vreo doi ani, m-am văzut cu un prieten care fusese la clasa întâi în avionul ăla. Se pare că ne-am dus în față de tot în avion, am rupt un pat la clasa întâi pentru că am sărit pe el, iar stewardesa ne-a arătat cum să fumăm țigări fără să fim prinși. E drăguț să mai umpli din golurile de memorie.

Eram într-un avion spre Spania. Băusem nițel, dar apoi adormisem, așa că eram buimac și m-am dus la toaletă. Apoi m-am dus să mă spăl pe mâini și-am început să apăs pe butonul despre care credeam că e pentru săpun. Arăta ca un tip care ține mâna întinsă să curgă săpun. Eram atât de sigur pe mine. L-am apăsat de câteva ori și n-am văzut să iasă săpun de nicăieri. Așa că l-am apăsat din nou și din nou și din nou. În starea mea de semi-adormire și beție, a început să mă enerveze de-a dreptul, așa că i-am dat înainte la buton, încercând cu disperare să-mi dau seama unde-i săpunul. Puteam să aud sunetul de „ding dong" care se-aude când cer oamenii ajutor, dincolo de ușa toaletei, dar nu i-am dat prea mare atenție. Apoi s-a bătut la ușă din greu. Am crezut că-s doar oameni care au nevoie la budă, așa că am încercat să-i ignor, numai că, în cele din urmă, bătăile au devenit din ce în ce mai puternice, până când un membru al echipajului a forțat ușa și-a deschis-o. Pe din afară erau patru stewarzi care se panicau, mă întrebau dacă e totul în regulă și tot avionul se uita la mine. Dădusem ca animalul în butonul de urgență, de nșpe ori la rând.

Eu nu beau prea mult în avion – oricum nu țin la băutură în nicio circumstanță și, sincer, nu vreau să trec de pașapoarte beată, pentru că sunt reținută foarte des (am un nume de familie dubios). Dar am făcut o excepție acum câțiva ani, pe un zbor lung, și-am băut două sticluțe mici de gin tonic – erau super drăgălașe. M-am rupt în gură. Acum știu că se-ntâmplă asta din cauză că situația oxigenului în avion te face să te-mbeți mai rapid – sau, cel puțin, eu pe asta dau vina. Asta a provocat și prima mea experiență de criză emoțională într-un avion. Nu mi-am dat seama că e o chestie să plângi în avion.

M-a pocnit în timp ce mă uitam la Sex and the City 2, care nu e doar unul dintre cele mai proaste filme pe care le-am văzut vreodată, din punct de vedere tehnic, dar poate și cel mai jignitor – cu excepția clipurilor din „Birth of a Nation" pe care ni le-au arătat la ora de istorie. E plin de glume despre burka și există și-un moment total clasic, în care Samantha aruncă cu prezervative în mulțime, în Abu Dhabi și urlă ceva de genul: „DA, MĂ FUT, ȘI CE-I CU ASTA?!", despre care cred că voia să ne demonstreze că e o femeie occidentală emancipată (OAMENI BUNI, SUNTEM ÎN 2010). Am plâns lacrimi adevărate la diverse momente de pe parcursul filmului, în mod special la final, când Carrie a primit, în sfârșit, verigheta de la Mr. Big. Pur și simplu a fost prea mult. La faza asta, tipul de lângă mine s-a ridicat pur și simplu și s-a dus la baie. Cred c-a vrut să mă lase să-mi trăiesc momentul din plin.

Închipuie-ți că te beși într-o cameră. Pe loc, se aprinde o lumină de neon lângă scaunul tău, care indică că tu ai fost. Te beși atât de sinistru, încât nimeni din jurul tău nu mai e în stare nici să gândească limpede, nici să se relaxeze. Mirosul plutește în aer, ba mai mult, chiar devine mai puternic în timp. Acum închipuie-ți că acea cameră e încuiată și vi se spune tuturor că nu va fi descuiată încă 11 ore de-acum înainte. În cele din urmă, închipuie-ți că acea cameră șuieră prin aer, la 10 kilometri deasupra pământului. Cam așa se simte când îți urlă bebelușul un timp îndelungat în avion. Oboseala și disconfortul fizic provocat de zgomot se topesc în neant, prin comparație cu rușinea crâncenă. Practic, poți să-ntinzi mâna și să palpezi bănuiala colegilor tăi de zbor, cum că problema adevărată e că-ți lipsesc cine-știe-ce aptitudini parentale de bază.

Din motivul ăsta, eram complet pregătită să le administrez ambilor noștri copii un sedativ slab, la începutul călătoriei de familie (inevitabilă, din păcate) spre Africa de Sud. Asta nu mă face un om rău, doar un om practic. Soacră-mea, pe de altă parte, n-a fost de acord. A considerat că e un afront la adresa stoicismului cu care atât ambii părinți, cât și comunitatea mai mare, ar trebui să îndure copiii urlători. De fiecare dată când am încercat, a intervenit ea. Efectiv nu avea niciun contraargument, dincolo de: „Ăh, chiar n-ar trebui să ai nevoie să faci așa ceva."

Așa că m-am lăsat în scaun și-am fiert, în timp ce ambii bebeluși continuau să se tânguiască. După ce o stewardesă care a empatizat și care, sincer, și-a ars-o mega eroic, mi-a dat pe sub mână două sticluțe mici de Johnny Walkers, m-a izbit și soluția. Cu mare plăcere și în urma câtorva manevre neglijente, la beție crâncenă, în una dintre toalete, mi-am păcălit bunica copiilor să-i drogheze chiar ea, prin intermediul biberonului.

Zburam singură în Grecia și-s genul de pasager destul de panicos. Fusesem așezată lângă un cuplu tânăr destul de de treabă, cu un copil foarte mic, pe care, dintr-un motiv sau altul, s-au gândit să-l așeze lângă mine. Eu băusem atât de mult ca să-mi treacă panica, încât a trebuit să fug la baie să vomit imediat după decolare. După două ore de zbor, am leșinat, dar bebelușul continua să arunce cu chestii în mine, așa că a trebuit să interacționez din plin cu el, chestie care mă stresa, pentru că, sincer, nu știu să mă port cu copiii. Așa că am continuat să beau, în speranța c-o să mă mai relaxez și-o să fiu o bună prietenă de familie pentru străinii ăștia.

Așa că mi se-mpleticea limba în gură când mi-am mai comandat ceva de băut, am turnat în pahar și apoi m-am dus să-mi iau ceva din geantă – în timp ce tăvița era în continuare lăsată. Paharul s-a dat peste cap și s-a revărsat pe copil. Efectiv, l-a făcut fleașcă de cidru. Pe mine abia mă atinsese. Restul familiei, așezați pe alte scaune, a sosit și m-au luat, gen: „Ce s-a întâmplat?" și „Frate, cred c-ai băut destul…" Bebelușul nu se oprea din plâns, așa că l-au tot pasat prin tot avionul, pe la diverse rude, în timp ce eu stăteam acolo pur și simplu, incapabilă măcar să-mi cer scuze și paralizată de rușine. Destul de sinistru.