Cum și-a trăit viața Tudor, negociator în Poliția Română, cât i-a convins pe alții să nu se sinucidă

Tudor* abia s-a cazat la cabana unui prieten de la cota 1600 de pe Transfăgărășan. E același loc unde cu doi ani în urmă cu doi ani s-a refugiat după ce a primit vestea că trebuie să se pensioneze din poliție, deși nu avea deloc asta în plan. Aproape un an a locuit la poalele munților, în pustietate, și a încercat să proceseze „gustul amar” pe care i l-a lăsat pensionarea.

A făcut drumeții, a pescuit, s-a plimbat, și-a chemat cei doi băieți de 11 și 20 ani în natură și i-a învățat cum să facă focul sau cum să se descurce în sălbăticie. În nopțile fără somn ieșea pe terasa cabanei din piatră și se uita la videoclipuri din timpul antrenamentelor și la pozele cu colegii de la intervenții, dar, mai ales, a rămas cu gândul la misiunile la care a participat de-a lungul vieții. 

Își aduce și acum aminte în detaliu când se afla la o intervenție și a intrat în casa unei femei pe care a întrebat-o dacă nu cumva a văzut-o pe fata care era dată dispărută. Aceasta a răspuns că nu. Era 26 decembrie 2001, iar bărbatului i se părea ciudat ca o femeie în vârstă, care părea credincioasă, să spele haine în a doua zi de Crăciun. În curte erau mici fire de sânge care se puteau observa datorită zăpezii groase. Dârele i-au condus până în spatele casei. Acolo era o fosă septică. Instinctul i-a spus că trebuie să o găsească neapărat pe fata de 17 ani, cu orice modalitate.

„Am luat un băț lung și am amestecat până a ieșit la suprafață un sac negru în care se aflau niște pantaloni bleumarin și o geacă gri”, spune polițistul. Erau hainele fetei dispărute, iar rând pe rând au început să iasă la suprafață și părți din ceea ce era cândva adolescenta.

Numărul negociatorilor Poliției Române a început să scadă în ultimii cinci ani odată cu pensionarea acestora. Deși Corpul Național al Polițiștilor organizează anual cursuri de negociere și mediere în situații de criză, în prezent nu există mai mult de o sută de negociatori în toată țara, conform datelor oficiale. Astfel, fiecare județ are în jur de doi negociatori, dar cei mai mulți sunt în Capitală.

Unele dintre criteriile pentru a deveni negociator sunt: vârsta minimă de 25 ani, o vechime de muncă de cel puțin trei ani și evaluarea psihologică. Cei care primesc această diplomă de negociator după parcurgerea a 80 de ore de cursuri teoretice și practice trebuie să fie pregătiți oricând le sună telefonul pentru a merge la misiune, chiar și în timpul lor liber. Dar polițiștii nu sunt plătiți pentru activitatea de negociatori. Ei sunt plătiți doar pentru meseria de bază. Spre exemplu, dacă sunt polițiști în cadrul Acțiunilor Speciale ei vor primi salariu doar pentru asta. De asemenea, nu există un departament special pentru negociatori, nici măcar la nivel de țară.

Tudor a făcut școala de Agenți de Poliție din Câmpina, iar în anii ‘90 a ajuns să lucreze în Ministerul Afacerilor Interne, în cadrul Serviciului de Acțiuni Speciale Ilfov. 

„Prima intervenție în cadrul Serviciului de Acțiuni Speciale am făcut-o îmbrăcat într-un trening bleumarin, cu pistolul la subraț și cu mașina unui coleg, un BMW roșu. Ca să pot ajunge cât mai repede la misiune am instalat un girofar mare care semăna fix cu un borcan cu murături.”

În 2000, Detașamentul de Poliție pentru Intervenție Rapidă Ilfov abia se înființase. Între timp, această structură se numește Serviciul pentru Acțiuni Speciale și există în fiecare județ din țară.

„Eram veniți de câteva zile, nici nu au avut timp să ne dea echipament”, spune Tudor. S-a dat alarma că într-o localitate din județul Ilfov un polițist avea nevoie de ajutor după ce mai multe persoane au spart geamul secției din comună. Cei doi și-au pus rapid niște veste pe care scria „Poliția”, dar vestele respective nu aveau vreun fel de protecție. Nici nu știau ce îi aștepta, dacă indivizii erau înarmați sau nu. Au riscat. I-au imobilizat pe cei care făceau scandal și și-au salvat colegul.

După aproape zece ani de carieră, Tudor a decis să devină negociator în cadrul Poliției Ilfov. A urmat timp de câteva săptămâni cursuri intensive organizate de Ministerul Afacerilor Interne de câte 10 – 12 ore despre cum negociezi în momente de criză, iar până să se pensioneze a participat la zeci de intervenții cu ostatici sau cu persoane care au încercat să se sinucidă. 

Codul FBI după care Tudor se ghidează spune că un negociator bun trebuie să îndeplinească cinci etape: ascultarea activă, empatia, găsirea unei relații cu subiectul, modificarea comportamentului subiectului, convingerea subiectului să renunțe la gest. 

Dacă le respecți, de cele mai multe ori ar trebui să ai succes în negocierea cu o persoană care vrea să-și facă rău sau altora. Tudor a învățat, totuși, că atunci când ești în misiune, chiar dacă teoria și lucrurile învățate se aplică mai tot timpul, mai trebuie și să improvizezi. De exemplu, atunci când a urcat pe acoperișul unei case împreună cu un bărbat care avea un topor în mână și amenința că o să se omoare.

Printre amenințări, Tudor a simțit că are nevoie de ceva, așa că i-a oferit țigări. S-au apropiat și au fumat împreună, iar asta a creat o relație de încredere. „Dacă primul meu instinct a fost să îi trag fesul pe ochi, primul lui instinct a fost să arunce toporul ca să-și tragă fesul și să vadă din nou”, își amintește negociatorul. Au fost de ajuns două secunde de neatenție pentru a-l dezarma și lua în brațe ca mai apoi să-l împingă și să fie prins de colegii lui care împrejmuiseră casa.

Tudor a participat la multe misiuni în care trebuia să ridice persoane de la domiciliu pentru a le duce la închisoare. Procedura e simplă: înconjori casa și, după câteva avertizări, intri împreună cu echipa și salți omul. Dar ce faci când infractorul e de negăsit, deși ai informații sigure că e acasă? Îl cauți peste tot. 

Ți s-a întâmplat vreodată să faci ceva ilegal și să nu știi unde să te ascunzi când mascații îți bat la ușă? Nici mie, dar bănuiesc că primul instinct e să te ascunzi sub pat sau în dulap și eventual să sari pe geam, asta dacă nu stai la etajul zece. 

Acum câțiva ani, Polițiștii de la Serviciul de Acțiuni Speciale trebuiau să găsească un membru al unui clan specializat pe furturi din Tunari. Semnalmentele: un individ mic de înălțime și foarte slab. Afară nici nu se crăpase de zi când mascații au dat buzna în casă. Nu era.

În mijlocul patului stătea sora suspectului acoperită de pături. Femeia avea undeva la vreo 220 de kilograme, astfel că îi era mai greu să se ridice din pat. După minute bune de căutări, prin dulapuri, pe după dulapuri, pe sub pat și prin toată casa, infractorul era de negăsit. Să fi fugit nu avea cum pentru că toată casa era împrejmuită de forțele speciale. 

„Am răsturnat casa cu fundul în sus și nu am reușit să îl găsim. Am zis: «Unde e? Unde e?».” Ceva părea suspect la ruda bărbatului căutat. Nu s-a mișcat deloc de când polițiștii au intrat în casa, ceea ce le-a atras într-un final atenția așa că au decis să tragă pătura de pe femeie. Respectivul era ascuns între picioarele surorii sale. Ea fiind mai masivă și el mai micuț, s-a cuibărit exact între coapsele ei. Nici prin gând nu ne-ar fi dat că e posibil așa ceva.” Bărbatul a fost luat și dus la secție.

Deviza lui Tudor și a foștilor colegi de la SAS Ilfov era: „Misiune reușită este cea în care salvezi vieți fără să fi folosit vreun fel de violență”. Dacă în intervențiile de la Acțiunile Speciale polițistul trebuia să țină pumnul strâns pregătit în caz că era nevoie să acționeze, atunci când trebuia să meargă la o misiune de negociere pumnul lui trebuia să fie mereu deschis. „Palmele deschise însemnau că vrei să stai de vorbă, că nu ai venit să faci rău. Nu stai cu pumnii strânși, deci nu ai o poziție ofensivă. Trebuia să încerci să-i dai încredere celui de acolo”, spune polițistul.

Când negociezi cu cineva să nu-și facă rău, cea mai importantă regulă e să nu-i promiți lucruri care nu o să se întâmple. „Ideea e să se termine cu bine momentul respectiv și să nu recidiveze, să aibă impact pe termen lung”, spune Tudor. A ajuns la concluzia asta după ce, în unele misiuni, oamenii au avut cerințe nerealiste.

Așa a fost cazul unui bărbat care s-a urcat pe o macara de 60 metri din zona Pipera și a amenințat că se aruncă dacă nu primește un salariu de zece ori mai mare. O conversație telefonică de trei ore a fost de ajuns să-l calmeze, timp în care Tudor a încercat să ajungă la el. Cei doi s-au întâlnit la jumătatea drumului, au fumat câteva țigări împreună și l-a asigurat că o să fie plătit cât merită.

Doar că, deși l-a convins să coboare, bărbatul nu a încetat să ceară dreptate în zilele următoare. Prin dreptate el înțelegea un salariu de inginer când el era doar un muncitor necalificat. Într-un final, l-a convins că cerințele lui sunt prea mari, iar apelurile din partea bărbatului au încetat. Totul s-a întâmplat în timpul lui liber și fără să fie plătit. Deși negociatorii din România nu primesc nimic pentru această activitate, polițistul nu a vrut să-l aibă pe conștiință.

Tudor începea fiecare zi de muncă fără să poată anticipa cum se termina. Nu știa dacă o să participe la intervenții sângeroase sau dacă o să fie o zi liniștită în care trebuia doar „să viziteze” pe cineva ca să-l ducă în arest.

Cert era că se trezea în fiecare dimineață cu dorința de adrenalină, dar și pentru că mereu i-a plăcut meseria pe care o făcea. Mergea pe teren cu nevoia ca la final de zi să se simtă împăcat cu ce făcuse. Orice intervenție presupunea un anumit grad de risc pe care și-l asumase în momentul în care a acceptat uniforma. Misiunile grele îl ambiționau dacă știa că a salvat vieți.

Cel mai dureros era când colegii lui aveau de suferit. Cum a fost în cazul unei misiuni în comuna Cernica când, într-o seară, polițiștii locali trebuiau să rețină doi suspecți. Nici bine nu au intrat pe ușă că una dintre persoane l-a tăiat la mână pe unul dintre polițiști, moment în care au știut că trebuie să cheme întăriri. Până la sosirea celor de la serviciile speciale, bărbații căutați au apucat să se baricadeze în pod, așa că Tudor împreună cu încă un coleg s-au urcat pe acoperiș. Era aproape 6 dimineața când cei doi „ninja” de pe casă încercau să-și facă planul de atac.

Soluția a fost să spargă un geam care ducea în pod. Planul nu a decurs atât de bine pentru că în momentul în care colegul lui a vrut să intre unul dintre bărbați i-a băgat o furcă în mână. Știa că nu e singurul de pe acoperiș așa că celălalt suspect stătea pregătit să atace cu o bucată dintr-o șină de tren. Tudor a avut de ales: ochi sau umăr. A ales să bage capul în piept și să își sacrifice mâna. Așa și-au dus misiunea la capăt cei doi polițiști: el cu mâna dislocată atârnând pe lângă corp în timp ce colegul lui sângera cu mâna străpunsă de o furcă. Au aruncat o bilă cu un lichid iritant, moment în care cei doi frați n-au mai putut respira, li s-au inflamat ochii și-au ales să iasă.

A participat la ultima lui misiune fără să știe că e ultima. Decizia de pensionare, primită la 47 de ani, l-a luat prin surprindere. Deși știa că îndeplinea criteriile de vârstă și-ar mai fi dorit să stea. După ce a locuit aproape un an în munți și după ce s-a întors în București a decis să se angajeze din nou, la privat. Nu putea să stea acasă fără să facă nimic. 

Acum, după 28 ani de muncă în sistem și doi ani după pensionare, Tudor s-a întors la aceeași cabană. De data asta, alături de foști colegi din sistem și fără să se mai gândească cu nostalgie la sutele de intervenții la care a participat de-a lungul vieții. Niciunul dintre ei nu a mai vorbit despre muncă. Au aprins un foc și s-au apucat de gătit o tochitură, cu Queen pe fundal. Au vorbit despre pasiunea lor pentru arme și despre ce se mai întâmplă în viața lor. În sfârșit, gustul amar dispăruse. În viața polițistului pensionat au mai rămas doar poveștile în care a salvat vieți și momentele din tinerețe.

*numele a fost schimbat