Studenți români mi-au zis cum au făcut primii bani, de la ursitoare la botez la recuperator

Ai terminat cu liceul, ai dat bacul, poate a venit chiar și momentul să pleci de acasă. După cum o să afli destul de rapid, independența vine însă la pachet cu responsabilitate. Nasol, nu? Ca student, ai două variante: ori te ajută ai tăi, ori începi să-ți cauți un mic job pe care să-l poți face în paralel cu facultatea. Nu, am stabilit deja că nu e o opțiune să te întreții cu banii de bursă, indiferent cât de bune-s notele tale. 

Spre ce joburi se orientează studenții din România? Cu o piață nedreaptă financiar și rigidă din punct de vedere al flexibilității programului, tinerii aleg joburi încropite, fără program fix, unde banii vin de multe ori la negru sau unde există posibilitatea de tips.

Am vorbit cu mai mulți studenți să aflu cum reușesc să mai facă bani de una-alta și trebuie să recunosc că nu mă așteptam să dau de meserii pe care le întâlnești mai ales în seriale ca Umbre. Stai liniștit, nu e vorba de nimic ilegal.

M-am mutat în București în vara de după bac. Voiam să am și eu niște bani până încep facultatea, așa că m-am interesat de-un job și am văzut ca Pizza Hut angajează. Nu voiam să fiu ospătar, așa că m-am băgat ajutor de bucătar. Ca mână dreaptă a bucătarului, îi înmânam ingredientele și tot ce avea nevoie în timp util, dar asta însemna doar zece minute din zi. În restul timpului, tăiam ceapă, șuncă, roșii și când bucătarul își aducea aminte de existența mea îmi mai arăta cum se fac pizza și pastele – nu era mare filosofie oricum, pentru ca pastele erau congelate.

Ce îmi plăcea foarte mult era că puteam să mănânc încontinuu șuncă și câteodată găseam în vestiar o pizza pentru staff. Până mi-am dat seama că era, de fapt, pentru manager. M-a prins și m-a certat juma de oră că el nu poate să mănânce nimic, că o fac eu înainte. Plm, credeam că-i pentru toată lumea. 

Un alt lucru tare era ca resturile oamenilor ajungeau înapoi în bucătărie, într-un sac. Un coleg ducea resturile de pizza la câini, dar eu le-am luat acasă, să le mănânc cu colega de apartament. Între timp a venit Covidul și mi-am dat seama că nu e cel mai igienic lucru din lume. Am demisionat pentru că miroseam încontinuu a mâncare.

— Marius, 22 de ani

În timpul facultății a trebuit să-mi găsesc part time-uri sau, cum îmi place mie să le numesc, pârț time-uri, ca să-mi asigur niște bani de buzunar pentru ieșit în oraș, cărți, haine. Primul și cel mai la îndemână a fost să am grijă ocazional de câinele și pisica celui mai bun prieten. Îmi dădea câte o sută sau două sute de lei pentru asta, în funcție de cât stăteam cu animăluțele lui. 

Acum că mă gândesc, primul meu part-time l-am avut încă din liceu și-mi place să mă mint că are legătura cât de cât cu meseria pe care vreau s-o practic acum, actoria. Încă din liceu, dar și pe perioada facultății am făcut pe zâna care îți ursește la botez copilul să aibă noroc, sănătate și dragoste.

Asta era destul de drăguț și emoționant. Nu știu cum sunt alții, dar pe mine mă emoționează mămicile cu lacrimi în ochi și tăticii care tremură și se luptă cu bocitul. Ușor, ușor, ursitoarea șefă și-a dat seama ca am voce și m-a pus să cânt urarea principală. Ca ursitoare cântătoare câștigam mai mult – am ajuns să fac și 1.100 de lei pe lună. Făceam asta doar în weekend, deci era super lejer.

La unele botezuri mă puneau pe mine să cânt și făceam mai mult ciubuc, căci m-a înzestrat bunuțul Dumnezeu cu o voce asemănătoare Laurei Vass și a Prințesei de Aur.

Prin anul doi de facultate mi-am dat seama că am o voce bună și m-am angajat să cânt într-un restaurant. Acolo făceam mai mulți bani și primeam și mai mult ciubuc, pentru că nu mai eram îmbrăcată ca o ursitoare cu rochia până-n pământ, ci îmi alegeam singură ținutele. 

Asta a fost perioada în care câștigam din toate cele trei joburi, dar am început să nu mai fac față cu facultatea și, treptat, a trebuit să renunț la fiecare. Nopțile nedormite de la restaurant și weekendurile pline de la ursitoare mă oboseau și se intercalau cu temele și cu activitățile de școală.

Pentru viitori studenți la actorie, cu sinceritate vă spun că în primii doi ani e greu să faci bani, pentru că n-ai timp nici să respiri – ai repetiții până târziu, spectacole, proiecte – iar în anul trei nu-ți stă capul decât la licență. 

Cu toate astea, încurajez pe oricine să-și caute de muncă încă de pe timpul facultății. Probabil cei mai mulți nu vor rămâne. Probabil vă veți confrunta cu oboseala cronica și cu burnouturi. Probabil veți fi dați afară. Vă veți da demisia de mai mult ori. Vă veți enerva. Vă veți bucura la primul salariu. Vă veți da seama de valoarea banului și cât de ușor se duc. Sunt experiențe bune care te pregătesc pentru viața reală. 

— Nana, 22 de ani

Ca bonă, ai un program flexibil și nici nu trebuie să interacționezi cu prea mulți oameni, ceea ce e ideal pentru mine. De asemenea, am destul timp sa mă preocup și de alte interese, pasiuni sau sarcini, atât pe perioada programului, dar și în afara lui. Sunt studentă și un job part-time e mai mult decât necesar, așa ca sunt mulțumită cu ce fac. Sunt răbdătoare și calmă, deci lucrul cu copii mi se potrivește.

— Eva, 21 de ani

Mereu mi-au plăcut unghiile, dar pentru că acum facultatea mă obligă să am unghii scurte și fără culoare, m-am gândit că poate îmi pot exprima creativitatea pe alte persoane. Mi-a luat cam o săptămână să învăț lucrurile elementare la un curs de manichiură, dar restul de tips and tricks le-am aflat de pe net. Mi se pare că dacă prinzi lucrurile repede ai putea să zici pas cursului, pentru că totul ține oricum de practică.

Partea mișto la acest mic job este că am ocazia să mă joc cu accesoriile, texturile si nuanțele in order to make the girls pretty. Încă mai am de învățat și, pe măsură ce aflu mai multe, trebuie să îmi adaptez tehnicile, iar asta duce și la partea nașpa: mă rupe spatele și trebuie neapărat să învăț să stau cumva mai comod.

Din punct de vedere al investiției financiare, eu cred că merită, ca orice alt mini job, dacă ai talent. Banii sunt foarte okay în raport cu volumul de muncă. Degeaba investești timp, energie și bani dacă pur și simplu nu te descurci, it's not your type of thing sau nu ești măcar puțin pasionat de asta. 

— Delia, 23 de ani

În primul an de facultate, m-am angajat la o firmă de recuperare creanțe pentru bănci și IFN-uri, unde aveam un program semi part-time, de șapte ore. Inițial, nu mi-am dat seama cu adevărat ce o să fac, credeam că trebuie doar să sun oamenii cu datorii și să-i înștiințez că au sume restante. După două săptămâni de training, am început să dau telefoane. Atunci m-a cam lovit realitatea. 

Majoritatea oamenilor, în special cei cu datorii la IFN-uri, habar n-aveau în ce s-au băgat. Ei se împrumutau de 2.000 de lei și ajungeau să dea înapoi 4.500, iar eu trebuia să le dau vestea că și-au ratat șansa să mai plătească în rate și că acum trebuie să plătească restul creanței dintr-un foc. Și nu vorbesc de vreo câteva sute de lei, ci de peste 2.000, pe care trebuia să îi plătească într-o săptămână, altfel vor fi executați silit. Câțiva erau nervoși, dar majoritatea erau devastați de vestea pe care le-o dădeam. Minimum cinci persoane pe zi îmi plângeau în telefon. 

La început, momentele de genul ăsta mă afectau, dar cu timpul m-am desensibilizat total și, trei luni mai târziu, mi-am dat seama că am ajuns ultimul muist si trebuie să-mi dau demisia. M-am gândit că prefer să stau pe străzi decât să știu că fac 40 de persoane pe săptămână să plângă pentru că am ajuns eu sclavul băncilor.

— Gabriel, 23 de ani