Cum e să fii diagnosticat cu cancer la 19 ani, în România

Pe Alexa am cunoscut-o undeva prin 2010. Ea avea 17 ani atunci. Mă rugase să îi fiu model pentru o ședință foto și am acceptat. Cam aia a fost interacțiunea noastră. Eu model, ea fotograf. Ce nu știe ea este că, după ședința foto respectivă, m-a făcut să-mi descopăr pasiunea pentru fotografie și ulterior să investesc în ea. A doua mea interacțiune cu fata asta a fost acum, pentru acest articol, în care i-am luat un interviu despre cea mai dubioasă și tripantă perioadă din viața ei: lupta cu cancerul. Și de data asta, eu am fost fotograful.

După ce i-am ascultat povestea, m-am revoltat un pic. Noi, ăștia tineri, avem zile în care suntem, pur și simplu, niște depresivi nemulțumiți de tot ceea ce avem în viață, chiar dacă practic nu prea ne lipsește nimic cu adevărat. Credem că este sfârșitul lumii atunci când suntem ușor rătăciți, dezamăgiți sau tocmai ce-am avut parte de un eșec. Ajungem să gândim negativist și să avem impresia că suntem persecutați de soartă și de cei din jurul nostru. Asta chiar dacă acum ceva timp o ardeam beți la vreo petrecere și strigam ce mișto-i viața și ce fericiți suntem.

Înainte să intri in Cutia Pandorei, plină de overthinking și low-esteem și să-ti plângi singur de milă fără scop, gândește-te că, în lumea asta, cineva de vârsta ta are cancer. Nu, nu încerc să o imit pe Oprah sau pe Iisus, dar crede-mă, trebuie să începi să fii fericit pentru simplul fapt că încă ești sănătos. Și să ai grijă să rămâi astfel.

VICE: Descrie-mi puțin ziua în care pentru tine s-a schimbat totul.
Alexa: Aveam 19 ani. Era o zi normală. Eram la facultate, era perioada sesiunii și în ultima zi de examinare m-au apucat niște dureri de burtă. Am sunat-o pe mama să vină să mă ia fiindcă nu mă mai puteam mișca și nu puteam să plec singură de acolo. M-am dus la spital, medicul nici măcar nu m-a consultat si mi-a zis că sunt o răsfățată și că n-am nimic și a tot insistat cu treaba asta. Ne-a manipulat mintea atât de tare, încât eu și mama chiar am crezut că poate-s o răsfățată și n-am nimic, așa că ne-am intors acasă.

Ai avut simptome și înainte?
Da, dar nu le conștientizam. Credeam că am doar o depresie sau ceva de genul. Dormeam nonstop, adică și când aveam vreo zi mai lejeră la facultate și ajungeam devreme acasă, mă băgam la somn, mă trezeam să mănânc și să mai pierd vremea puțin. Apoi dormeam iar. Mi-era somn întruna.

Cum ai aflat că ai cancer la ovare?
Durerile nu se opreau, m-au ținut săptămâni întregi, așa că într-o sâmbătă m-am dus la alt spital și acolo mi-au zis că am simptome de pietre la rinichi. Mi-au dat un tratament pe care să-l iau timp de 10 zile. L-am luat, dar evident că nu și-au făcut vreun efect, iar durerile mele deveneau din ce în ce mai nasoale. Apoi, văzând că nu-mi trece starea respectivă, mama a zis să mergem la o clinică să facem o ecografie.

Am făcut-o și am aflat că aveam o hemoragie internă de ceva vreme.M-au trimis acasă să-mi iau hainele și ce mai aveam nevoie ca să mă internez de urgență în spital. M-au operat ca să-mi oprească hemoragia chiar dacă nu știau ce am, doar bănuiau că e o tumoare. Mi-au luat și biopsie. Rezultatele biopsiei au sosit în vreo trei saptămâni și atunci am aflat că am cancer neoplasm ovarian de gradul III.

Ce-ai simțit după ce ai aflat diagnosticul?
Pur și simplu nu am avut nicio reacție. Eram numb. Nu am simțit nimic. Nu aveam nicio emoție. Apoi au urmat întrebări clișeice gen „de ce eu?".

Cum au reacționat ceilalți la aflarea veștii?
Medicii au fost niște anticriști, la modul că ei renunțaseră instant la mine și spuneau că nu au ce să-mi facă. O sfătuiau pe mama să mă ducă mai bine intr-o vacanță pentru șase luni sau un an, atâta timp credeau ei că mai am de trăit. Ea voia să lupte pentru mine, dar ei îi garantau că nu mai am nicio șansă. La un moment dat, și mama voia să renunțe după ce toți medicii la care încerca să apeleze îi dădeau toate feedback-urile astea negative.

Mătușa mea a cam salvat situația, fiindcă ea nu s-a lăsat convinsă și a dat printr-o cunoștință de ale ei de-un medic rezident la spitalul Fundeni. Cunoștința aceea i-a garantat că medicul respectiv se va băga să mă opereze și asta a făcut.

Cum a decurs operația?
Medicul respectiv mi-a spus că operația ar dura mult ca să poată rezolva ceva și că asta ar fi indicat: să dureze undeva la șapte ore. Ideea nașpa era că dacă durează puțin, gen patru ore, atunci înseamnă că nu prea a putut să facă nimic. Operația mea a durat super puțin, două ore jumătat, poate trei. Toți s-au speriat, dar culmea, reușise să mă curețe și să scoată tot.

Totuși, care au fost cele mai dubioase și grele momente prin care a fost nevoie să treci ca să te faci bine?
După operație a fost groaznic. Eu credeam că va fi ca la o operație normala. Te trezești. Ești amețit, slăbit, vomiți, te dopează puțin cu medicamente și aia e, dar n-a fost deloc așa. Toți erau fericiți pentru mine și eu plângeam de nu mai puteam și ziceam într-una că au greșit ceva la operație, dar procesul era de fapt normal, pentru că eram ciuruită pe dinăuntru. Mă dopau cu morfină pentru dureri, doar că efectul dura vreo juma de oră și apoi ceream să mi se mai facă o doză. Cu dureri am ținut-o luni de zile și dup-aia a urmat chimioterapia.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă rad în cap. După prima ședință de chimioterapie, la patru zile m-au apucat cele mai tâmpite și intense dureri din viața mea, iar eu sunt genul de om care rezistă la durere, dar astea pur și simplu mă omorau și mă făceau să urlu. Eram acasă când m-a luat criza asta. Era vreo 3 după-amiaza și am așteptat ambulanța cam patru ore așa. În drum spre spital, doctora din ambulanță credea și ea că voi muri și că nu va mai apuca să mă ducă la destinație și plângea mai rău ca mine, eu mai mult zbieram de dureri. În seara aia îmi chemasem familia și prietenii, ca să-mi iau rămas bun de la ei fiindcă credeam că a doua zi n-o mai apuc.

Și cum ai ieșit din criză?
Eram tot la spitalul Fundeni și medicul care m-a operat mi-a refăcut analizele în care nu ieșeau nimic. Apoi mi-a dat niște medicamente cu morfină. Le-am luat, și abia pe la 4-5 dimineața am putut să mă liniștesc și să adorm. Am dormit vreo trei-patru zile în aceeași poziție, de frică să mă mișc ca nu cumva să mă ia iar toate durerile alea. În fine, concluzia era că m-a atacat chimioterapia. Am făcut totuși și a doua tură de chimioterapie, doar că de data asta eram pregătită pentru tot bagajul ei.

Și după ce ai terminat chimioterapia, te-ai vindecat?
După ce am terminat-o trebuia să fac analizele periodic, așa că le făcusem iarași după vreo trei luni și atunci mi-au spus că a recidivat. M-am întors la medicul care m-a operat și acesta mi-a zis că el nu mai are ce să îmi facă, fiindcă dacă n-a ținut chimioterapia, atunci e peste puterile lui. O a doua chimioterapie nu avea rost, așa că am început să caut medici și singura recomandare era o clinică din America. Am trimis actele la clinica respectivă, am fost acceptată, doar că înainte să vin trebuia să plătesc 18 000 de dolari pentru analize și tratamentul era undeva în jur de 200 000 dolari.

Așa au început campanii care să mă susțină, concerte, oamenii îmi trimiteau bani, am primit destul suport. Am ajuns în America, am făcut din nou analizele și ceea ce se considera a fi recidivat, nu erau nimic altceva decât urmele operației. Deci, cei din America spuneau că n-am nimic și că-s ok, cei din România spuneau ca a recidivat. Între timp și cei din America au văzut că aș avea ceva în spatele ficatului și mi-au zis că ar trebui să fac o biopsie ca să se știe ce am, doar că am preferat să nu o fac și am zis să mă uit peste toate ecografiile și analizele pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Am constatat că chestia aia din spatele ficatului a fost mereu acolo și am zis că abia în cazul în care se va mări voi mai face o altă biopsie.

Te aflai in vreo relație în toată această perioadă?
Eram într-o relație cu un tip înainte să aflu diagnosticul. Bănuiam că rezultatul nu va fi bun, pur și simplu simțeam, și i-am spus că mai bine terminăm relația pentru că ar fi mai okay să-l las în pace și să nu stea după mine. Ideea e că a plecat. Mă așteptam să n-o facă. Tot timpul cât am fost bolnavă a dispărut, dar m-a căutat să fim iar împreună după ce a aflat că sunt bine. Clar l-am refuzat, n-aveam ce să caut lângă un om care mă vrea numai când sunt bine și la rău se pișă pe mine.

Ce ai câștigat și ce ai pierdut în tot acest timp al bolii?
Am pierdut mulți prieteni, nu mi-au fost alături și fiindcă nu am mai fost prezentă în cercurile lor, m-au uitat… Așa că am preferat să îi dau la o parte. Nu am mai vrut să am genul ăsta de oameni lângă mine și după asta am învățat că trebuie să am mai multă grijă lângă ce oameni stau. Mi-am dat seama că nu trebuie să accept unele lucruri și că trebuie să mă respect mai mult. Mi-am pierdut într-un fel și copilăria, mi se pare că m-am maturizat mai mult dintr-o dată și că am dat skip unor chestii prin haos.

Cine ți-a fost cel mai mare sprijin în perioada asta?
Cu siguranță eu am fost principalul meu sprijin. Cred că într-o situație de genul TU poți să îți oferi ȚIE. Dacă nu ești destul de puternic, nu cred că îți poate oferi nimic din afară sprijinul de care ai nevoie.

Ce te-a uimit cel mai mult?
Ajutorul primit din partea străinilor, care au fost mai sinceri și mai implicați decât mi-au fost prietenii care m-au lăsat de izbeliște.

Ți s-a schimbat în vreun fel percepția despre viață, raportându-te la ce s-a întâmplat?
Înainte mă gândeam foarte mult la viitor și trecut, dar nu mă gândeam deloc la momentul actual. Acum mă concentrez pe prezent. Nu mă mai panichez de viitor și în niciun caz nu mă mai gândesc la trecut. Acum văd lucrurile altfel, mi s-au deschis multe, pot să trăiesc altfel, să-mi dau seama ce merit și să am tupeu să fac ce simt și ce cred ca să merg mai departe indiferent de ce s-ar întâmpla. Cred oricum că oamenii ar fi mult mai fericiți dacă nu ar sta prea mult în locurile în care nu sunt respectați, fericiți sau iubiți și dacă ar alege să facă lucrurile pentru ei, fără să se gândească prea mult la x și y.

Să încerce să facă mai mult ceea ce simt, să iubească mai mult, să-și rupă capul mai des și să zâmbească în puii mei mai hardcore de atât. Merg pe stradă și văd numai oameni triști și dacă le zâmbești, probabil ești considerat un drogat tripat, nebun ciudat. Cred că dacă lumea ar fi mai ințelegătoare și n-ar mai pune toate imbecilitățile la suflet, ne-am găsi o constantă de bine în noi. Să fim egoiști, dar fără egoism.

Ai cam fost la cumpăna dintre viață și moarte. Ce ți-ar fi lipsit cel mai mult din lumea asta?
Iubirea.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre cancer:
De ce-și resping bărbații din România iubitele când sunt bolnave de cancer
Cum e să ai cancer la 20 de ani
Organizația Mondială a Sănătății spune că facem cancer de la mezeluri