Am lucrat la un bufet all you can eat și-am văzut cum oamenii se transformă în sălbatici

Bufetul la care am lucrat timp de nouă ani era unul sofisticat. Aveam toate secțiunile standard de mâncare rece, mâncare caldă, salate și chiar un grătar hibachi. Dar cel mai mult eram celebri pentru selecția noastră de fructe de mare. Aveam specialitățile noastre, precum creveți uriași, stridii, crabi rege de Alaska, sushi sau sashimi. Aveam chefi excelenți și serveam mâncare de calitate, dar după ce-am lucrat doi ani acolo, nici nu mă mai puteam uita la ei.

Aveam tot felul de clienți, de la la șoferi de tir care voiau să mănânce cât mai simplu, până la oameni de afaceri care-și țineau ședințele acolo. De multe ori, ne călcau pragul oameni care sărbătoreau tot felul de chestii, ca nunți, aniversări sau reuniuni.

Deși e imposibil să-l descrii pe clientul ăla obșinuit, fiecare dintre cei care veneau la noi aveau un singur motiv: să bage-n ei cât pot. Asta nu-nseamnă că toți erau grași, ci doar că obiectivul lor era să halească maxim. Se transformau toți în niște sălbatici, de ziceai că n-au mai mâncat de o săptămână sau gen.

Unii veneau să mănânce singuri, ca alergătorii de maratoane care tocmai terminaseră cursa ori atleți care făcuseră cam același antrenament. Era distractiv să-i privești cum bagă-n ei, pentru că știai că ăștia chiar merită mâncarea aia.

Dar aveam și-o grămadă de fete care sufereau de tulburări digestive, mai ales de bulimie. Tipele veneau singure și purtau, de multe ori, pantaloni de trening. Îmi dădeam seama că-s bulimice pentru că erau slabe, la modul ăla nesănătos, deși mâncau atât de mult. Băgau în ele cantitatea de mâncare pe care o halea un client normal, chiar dacă arătau bolnăvicios de slabe. În timp ce mâncau, se mai întrerupeau și dispăreau la baie.

Efectiv, se ridicau de pe scaun și o zbugheau la baie, de vreo șapte ori pe masă. N-aveam baie separată pentru angajați. Așa că, uneori, când noi, membrii staff-ului, ne duceam la toaletă, știam că tipele astea varsă, pentru că le vedeam picioarele și erau întoarse cu vârful spre closet. Mă rog, și le auzeam cum râgâie și toate astea.

Aveam și-un client celebru pentru că ciordea mâncare. Femeia asta conducea un Mercedes și purta haine scumpe și poșete Louis Vuitton. Fura mai ales crab rege de Alaska și-a fost prinsă de mai multe ori. De fiecare dată când îi ziceam c-a furat, scotea crabii din geantă, după care demara în viteză cu Merțanu' ei.

Nu era singura hoață. O grămadă de oameni n-aveau nicio rușine să facă asta. Cereau zeci de șervețele sau se duceau la WC și furau hârtia igienică. Își făceau loc prin genți doar ca să aibă spațiu și să ciordească cât mai mult. Iar când vezi că oamenii fură stridii și fructe de mare, e chiar scârbos. Pe bune, ce rahat o să faci cu stridiile alea, după ce le-ai băgat în geantă?

De asemenea, mulți oameni nu consideră că bufetul e un restaurant normal. În mintea lor, e ceva complet diferit unde să iei masa. Cred asta pentru că au libertatea să se plimbe prin restaurant și să zăbovească nestingheriți sau pentru că mâncarea și-o iau singuri. Deci, dacă nu-i servită la masă, nu trebuie să mai lase bacșiș. Dar na, tot ar trebui să existe un tip, asta pentru că oamenii bagă-n ei ca porcii, mai ales la bufet. Nu le pasă nici cât negru sub unghie și pentru asta chelnerii oferă un serviciu care nu poate fi apreciat. Le umplem paharele constant, debarasăm farfuriile murdare, curățăm toate resturile pe care oamenii adoră să le arunce direct pe masă.

Timpul alocat pentru o masă cu bufet este o treabă pe care unii clienți o iau foarte in serios. Bufetul nostru avea o limită de două ore, una chiar generoasă. Nu avem timp de așteptare pentru gătirea preparatelor, toată mâncarea oferită este gata pentru a fi servită. Două ore ar trebui să fie mai mult decât suficient timp pentru a mânca. Aveam clienți care se întindeau mai mult și când le aminteam de limita noastră, începeau să țipe: „Încă mănânc!". Le plăcea ideea de a profita de fiecare bănuț, mâncând non-stop, dar nu ar fi reușit să mânânce încă un rând de preparate, ca atunci când s-au așezat prima oară la masă.

Nu e suficient că oamenii au opțiunea să bage în ei măncare bună până plesnesc, ar vrea să o facă și cât mai ieftin posibil. Unii înceară asta spunând că nu sunt mâncăcioși. Trag chelnerul deoparte și îi spun că, de fapt, nu vor mânca prea mult și că ar vrea să plătească doar jumătate din prețul normal. Alții spun că și-au micșorat stomacul sau că se pregătesc de o intervenție chirurgicală și, astfel, nu ar trebui să suporte costul întreg.

Aveam și un preț pentru copii, determinat în mare măsură după înălțimea persoanei, atât timp cât clientul nu avea încă 18 ani. Unii adulți mai mici de înălțime pretindeau întotdeauna că sunt copii și că ar trebui să fie taxați corespunzător. Și o făceau cu cea mai mare seriozitate. Adică, e evident că ai treizeci de ani, tu chiar încerci să mă convingi că ești un adolescent?

Mentalitatea din jurul ideii all-you-can-eat trezește un fel de creativitate a nebuniei în creierul oamenilor. E omul din peșteră care zace în fiecare dintre noi.

Așa cum i s-a povestit lui Tae Yoon.