Cele mai intime și vulnerabile momente ale soldaților în război

Pe 20 aprilie 2011, la două luni de la începerea războiului civil de Libia, fotojurnalistul britanic Tim Hetherington era pe front cu trupele insurgenților de la Misrata, când s-a petrecut tragedia. Armata lui Gaddafi i-a ciuruit grupul, ucigându-l pe fotograful Chris Hondros și rănindu-l grav pe fotograful Guy Martin. Hetherington a fost rănit de șrapnel și a supraviețuit atacului, doar ca să moară ulterior din cauza hemoragiei profunde.

Hetherington detesta violența, dar și-a asumat că va explora subiectul războiului pe front, cot la cot cu soldații din Liberia, Afganistan și Libia. În timp ce era detașat în Afganistan, pentru un reportaj pentru Vanity Fair (pentru care a câștigat în 2007 premiul World Press Photo), Hetherington a ajuns să înțeleagă războiul drept o funcție a sexualității masculine.

Hetherington a avut o revelație, datorită unei fotografii căreia-i spune „Grădina Eden”, în care niște soldați americani fac un picnic la țară. El credea că tânjirea primară după conflict și amenințarea morții iminente le dă bărbaților șansa să-și exprime deschis dragostea unul față de celălalt, fără îndoieli, frici sau prejudecăți. După părerea lui, adevăratele reprezentări ale masculinității nu se găsesc în reprezentările eroice, dramatice sau altminteri artistice ale războiului. Se află în instantanee relaxate ale soldaților, surprinși în cele mai intime și vulnerabile momente.

Stephen Mayes a fost prietenul și colegul lui Hetherington un timp îndelungat; astăzi este directorul executiv al Fundației Tim Hetherington. La comemorarea a șapte ani de la moartea sa, VICE a stat de vorbă cu Mayes despre modul în care Hetherington a schimbat felul în care ne gândim la război. Acesta a mai vorbit și despre ultima sa conversație cu Hetherington, în care fotograful i-a mărturisit cum i-a schimbat viața timpul petrecut pe front.

VICE: Cum ai descrie misiunea lui Tim Hetherington?
Mayes: L-am cunoscut pe Tim pe vremea când studia fotojurnalismul, la Universitatea Cardiff din Țara Galilor. Din clipa în care a absolvit, în 1997, era dincolo de fotografie. Pentru tot restul anilor ’90, discutam în termeni de: „Da, fain, frumos, dar ce-o să faci cu asta?”

Tim nu prea s-a considerat niciodată fotograf. Folosea orice mediu ca să-și transmită mesajul: fotografii pentru reviste, expoziții în galerii, instalații multimedia, carte, film și toate reclamele pentru orice altceva ca să vorbească despre asta. Nu erau niciodată doar fotografii; era o misiune de-o viață.

L-am auzit pentru prima dată pe Tim vorbind despre război și sexualitate masculină în 2003. Petrecuse câțiva ani în junglă cu trupele insurgente din Liberia, o viață destul de dură. El a trăit-o și avea motive să se afle acolo. Fotografiile au fost aproape întâmplătoare. După ce a ieșit din junglă, a vorbit despre lucrurile pe care nu le fotografiase, pe care n-a putut să le surprindă. Voia să înțeleagă de ce fac oamenii asta.

Ce a descoperit despre natura războiului?
Pentru Tim, totul se rezuma la faptul că principala chestie din spatele conflictului e sexualitatea masculină – dar nu e sexual. O mare parte din problemele masculinității se leagă de incapacitatea de a exprima iubire. Avem o perspectivă foarte rudimentară asupra sexualității masculine – că e un întrerupător pornit/închis – când, de fapt, e mult mai mult de-atât. Pentru că bărbații nu sunt încurajați să se gândească la asta, s-o exploreze sau să facă orice cu ea (în afară de a se „purta frumos”). Suntem blocați.

Motivul pentru care conflictele sunt atât de interesante e că acolo se exprimă bărbații; acolo sunt în culmea umanității lor, în cel mai inuman mediu. Acolo a simțit el că bărbații reușesc să se conecteze la propriul sine și unii cu alții în feluri la care n-aveau acces când se-ntorceau acasă. Tim a căutat ce-i constrânge pe bărbați și-i împiedică să fie mai expresivi.

Ce anume face conflictele să fie „masculine”?
În ultima noastră conversație, Tim mi-a vorbit despre motivul pentru care prefera să facă poze pe linia frontului, mai degrabă decât în taberele de refugiați. Simțea că motivul emoțional era faptul că e bărbat și că nu s-ar fi mulțumit să se ducă în taberele de refugiați, pentru că el era din același aluat ca bărbații care luptau.

Tim s-a chinuit să înțeleagă ce l-a atras într-acolo. Nu e ceva simplu, cum ar fi teritorialitatea sau banii sau ceva de genul ăsta. Lui, nevoia de a a căuta conflict i se părea profund masculin. Cu toate astea, în viața sa personală, Tim era un tip incredibil de pașnic. Nu era o persoană care să caute conflict în viața de zi cu zi, dar, cu toate astea, era atras de război. În parte, se datorează unui spirit de aventură. Mai era și chestiunea iubirii. Tim a găsit acolo o formă de iubire pe care nu putea s-o exprime în nicio altă zonă a vieții lui.

Când spun că Tim a trăit asta, chiar așa e. În timp ce patrula în Afganistan cu soldații, și-a rupt o gleznă și n-a lăsat pe nimeni să-l ajute. A mers pe jos două zile, cu glezna ruptă, cu un rucsac prin munții Afganistanului, ca să caute ajutor. Era bărbat adevărat și așa i-a venit ideea că soldații sunt soft-ul războiului.

Cum de timpul petrecut în Afganistan a devenit punctul de cotitură în cariera lui Tim?
Când Tim a fost nominalizat la Oscar pentru Restrepo în 2011, era în punctul în care avea un public și ceva de zis despre sexualitatea masculină și conflict. Sleeping Soldiers, materialul lui pentru Vanity Fair, a fost prima lui tentativă reală de a explora asta.

Sleeping Soldiers e o meditație. Nu e fotojurnalism, dar așa e citit până și-n ziua de azi. Dacă nu te mai uiți la ce te-ai aștepta să vezi și începi să te gândești la chestia la care s-ar putea să te uiți, munca lui Tim te conduce adeseori într-un punct diferit.

Tim a dormit în tabără luni la rând și, în afară de explozii, nu prea se-ntâmpla mare lucru. Nimeni n-a fost surprins când a făcut poze cu soldații prostindu-se pe-acolo, dar să ia aparatul să se strecoare pe-acolo și să le facă poze în timp ce dormeau – asta a fost foarte straniu.

Tim mi-a spus: „E vorba despre mult mai mult decât pasivitate. E vorba despre a fi.” Scoși din uniformă, bărbații ăștia erau foarte diferiți. Tim a explicat că soldatul american e o marcă înregistrată internațional, la fel de ușor de recunoscut precum Coca Cola. Soldații sunt un brand, până când le scoți hainele. Apoi, brusc, devin oameni. Fotografiile cu bărbați pe jumătate dezbrăcați, dormind în toiul unui conflict acerb contestat în Afganistan le-a amintit oamenilor de vulnerabilitate și agresiune.

E interesant că zici că Sleeping Soldiers nu e fotojurnalism. Ce fotografii sunt considerate „fotojurnalism”?
În esență, jurnalismul e un proces de excluziune. De exemplu, dacă fotografiezi o foamete, nu arăți oamenii care se duc la magazin să cumpere de mâncare, chiar dacă fac asta. E contradictoriu. Fotojurnalismul nu acceptă asta. Identifică un individ sau o situație care să reprezinte probleme mai ample.

Conceptul de clișeu are o funcție, și anume că ne aduce la niște idei foarte rapid, ceea ce e extrem de util. De exemplu, dacă ai o fotografie de pagina întâi, știi ce e, chiar dacă n-ai citit articolul. Codul e acolo, indiferent că e vorba de război, sărăcie sau foamete. Fotojurnalismul e despre îndeplinirea unor așteptări cu privire la ceea ce urmează să vezi. Mass media nu se ocupă cu informarea. Se ocupă cu afirmarea.

Care sunt figurile de stil ale războiului și cum le-a prezentat Tim?
Figurile de stil sunt uneltele: uniforma, echipamentul și armamentul. Tim a vrut să vorbească despre software: despre oameni. A vrut să arate aceiași oameni, fix în toiul conflictului, fără recuzită sau cu recuzita rearanjată într-un mod care să dezvăluie îngustimea jurnalismului convențional. Misiunea nu era să-i dea de gol pe jurnaliști. Tim încerca să elaboreze asupra a ceea ce se făcuse deja. Voia să vorbească despre lucruri care nu se puteau spune în locuri în care nu se voia să fie auzite.

Ai putea să ne vorbești despre punctul de cotitură din cariera lui Tim?
Îmi amintesc clar că a intrat în biroul meu din DUMBO. N-a spus un cuvânt. A scos pur și simplu negativele fotografiilor făcute în Afganistan și m-a întrebat ce părere am despre ele. Se întâmpla ceva în ele care mergea dincolo de fotografia convențională de război. M-am concentrat asupra bărbaților care se jucau, se trăgeau unii pe alții de sfârcuri, se atingeau la bustul gol. Nu era sexual sau erotic, dar, în același timp, le conferea libertate de expresie. Asta e ceea ce încerca să spună: Arată altfel.

În Sleeping Soldiers, Tim a spus povestea din toate unghiurile posibile. A câștigat premiul World Press Photo pentru că nu mai era nimic altceva de zis. Tim a recunoscut că tot ce-ar mai putea să facă ar fi să se repete.

De asta fotografia cu „Grădina Edenului” a devenit imaginea cheie. N-a făcut-o în timp ce lucra la proiect, a făcut-o în timp ce se uita la ea. Și-a dat seama că, pentru soldați, cel mai mult nu conta lupta – ci faptul că stăteau afară într-o zi însorită, la țară, și se bucurau de compania celorlalți.

Cum ne ajută munca lui Tim să înțelegem semnificația sexualității masculine?
Aici se află adevărul expus, iar adevărul nu e că bărbații poartă arme. Adevărul e despre chestiile astea mai profunde. Tim a vrut să vorbească despre ele în feluri care nu provoacă – nu vrem să-i provocăm pe bărbați, pentru că apoi obținem reacțiile obișnuite. Trebuie să fie vorba de abordarea bărbaților din interior: despre recunoaștere.

Tim simțea ceva și voia să afle de ce nu recunosc oamenii asta. Și evident că recunoaștem, doar că nu vorbim despre asta sau schimbăm subiectul. Asta e ceea ce încerca să ocolească. Nu încerca să facă oamenii să se simtă nelalocul lor. Ba din contră. Tim voia ca oamenii să se simtă în largul lor cu realitatea vieții lor. Lumea e alcătuită din micile noastre realități. Ar trebui să putem vorbi despre asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.