7 lecții despre viață pe care le-am învățat după ce-am făcut ore de dicție în România

Că vorbesc foarte repede și că uneori nu se înțelege mare lucru din ce spun, știam deja. Toată lumea râdea de mine pe subiectul ăsta de când eram copil și atunci era ceva drăguț. Îmi amintesc niște filmări din clasa întâi, din prima zi de școală, când doamna învățătoare povestea despre cât de frumoasă o să fie viața noastră de viitori elevi, iar eu comentam neîntrebată, de undeva din fundul sălii, tot felul de prostii debitate cu o viteză care le făcea complet de neînțeles.

Cumva, am tot făcut asta, într-o formă sau alta, pe tot parcursul vieții mele de adult, și a fost ok. Îmi câștigam existența din scris și fotografie – niciuna dintre care, în principiu, nu necesita vreun talent oratoric – așa că viața mea de om care vorbește în jumătăți de cuvinte era simplă.

Până când am început să lucrez în radio, și a durat mai puțin de o lună până când am fost expediată la un curs de dicție. Din care am învățat, the hard way, câteva chestii pe care cred că ar trebui să le știm cam toți – indiferent de profesie.

Mai ales că sunt lecții care se aplică, în general, și-n viață. Și, mai ales, că astăzi mulți dintre noi suntem atât de grăbiți, că nici cuvintele nu mai apucăm să le pronunțăm în întregimea lor.

În prima oră de dicție am avut sentimentul că, dacă mă forțez să vorbesc mai rar, îmi deraiază trenul gândirii. Cam ca bunică-mea, pe care dacă o întrerupeai când spunea Tatăl Nostru trebuia să-l ia mereu de la capăt.

Mi se părea aproape imposibil să mă concentrez și pe ce spun, și pe cum vorbesc. Iar faptul că, în principiu, dacă te-ai apucat de treaba asta, ar trebui să încerci să te controlezi nu doar în timpul cursului, ci și cu prietenii tăi, în conversații de zi cu zi, m-a făcut să vorbesc, cel puțin o săptămână, de parcă eram în permanență spartă. Creierul meu era pe overload: trebuia să fiu atentă și la frazare, și la ton, și la pronunție și la ideea propriu-zisă pe care voiam să o enunț. Mă simțeam ca un calculator de-ăla vechi care trebuie să ruleze în paralel mai multe softuri care-l depășesc.

Și, cel mai nasol, aveam impresia că-mi pierd ideile pe drum, că dacă nu le spun repede-repede or să dispară, sau că omul cu care vorbeam o să se plictisească și că n-o să mai am când să le zic, de parcă fiecare propoziție care-mi ieșea pe gură urma să fie ultima din viața mea.

Mi-a luat câteva săptămâni bune până să mă prind că e chiar ok să vorbești mai rar, pentru că oamenii n-au attention span de peștișor de acvariu și rămân atenți la tine, chiar dacă îți ia cu cinci secunde în plus să spui ceva. Și, mai important de atât, faptul că te concentrezi puțin mai mult pe cum vorbești îți dă câteva secunde în plus să te concentrezi și pe ce spui.

Cu alte cuvinte, s-ar putea să debitezi mai puține tâmpenii, să fii mult mai coerent și să gândești de două ori înainte să scoți ceva pe gură.

Lecțiile de dicție te ajută să abuzezi mai puțin de ticuri verbale și de paraziți, care altfel n-au alt rol decât acela de a umple timpii morți, când nu ți-e foarte clar ce urmează să spui mai departe. Gen, plm, știi, înțelegi ce vreau să zic. E mai bine să ai o pauză de câteva secunde, nu chiar ca Iohannis, decât să arunci cuvinte de umplutură care te fac să pari, de fapt, mai prost decât ești. Asta e o lecție care se aplică (cam) la orice din viață.

Cel mai bun prieten al tău o să fie un creion (nu, nu te pune nimeni să ții prune-n gură). În timp ce ții creionul în gură, citești texte interminabile despre pietre care sparg capul caprelor, dar nu numai, până când o să ai urme la colțurile gurii și o să consumi cinci cutii de șervețele – e greu să faci asta fără să te umpli de scuipat ca un copil de doi ani care doar ce-a învățat să facă balonașe. Creionul meu, după toate chinurile prin care a trecut, a rămas cu urme de dinți, de la un capăt la altul.

Și da, la început probabil că o să te simți penibil, și n-o să înțelegi care e scopul acestui exercițiu – care mai e și al naibii de obositor pe deasupra.

Te-ai întrebat vreodată cum e să ai febră musculară la față? Îți zic eu. Dubios. Dar în spate stă un principiu foarte simplu: la fel cum te duci la sală și faci genuflexiuni și abdomene, ca să fii mai în formă, sau alergi pe distanțe din ce în ce mai lungi ca să poți face față unui maraton, tot așa și mușchii pe care îi folosești când vorbești trebuie antrenați pentru a putea să te ajute să pronunți cuvintele clar, fără să rostogolești vocalele (problema mea cea mai mare, de altfel destul de comună la oamenii care stau de mult timp în București) sau să pronunți doar jumătăți de cuvânt.

Asta înseamnă încălzire. Da, exact ca la sală. Sau cum ai văzut în filme că fac actorii înainte să intre pe scenă. Nu e doar o fandoseală, chiar te ajută să vorbești mai clar. Așa că merită să fii penibil cinci minute, să faci niște acrobații cu limba, niște brrrr și trrrr – rezultatul o să fie senzația că poți să vorbești dintr-o dată mai ușor.

Aproape toți oamenii pe care îi cunosc își urăsc propria voce pe înregistrări. Eu mi-o detestam cu atât mai mult cu cât eram nevoită să o ascult în fiecare dimineață, la radio. Vorbeam tare și ascuțit și eram ferm convinsă că asta e o chestie cu care te naști și pe care n-o poți schimba. Lătram întrebările către oameni ca un ciobănesc belgian care tocmai a văzut o minge în copac.

Însă o chestie pe care ești încurajat să o faci pe parcursul unui curs de dicție este să te înregistrezi în permanență, pentru a-ți monitoriza progresul. Și un efect neașteptat al faptului că ești ceva mai atent la felul în care pronunți – și te tot asculți pe înregistrări - este că ți se schimbă și tonul vocii. Înveți cât de mult e cazul să ridici vocea, că ideal ar fi să nu plescăi când deschizi gura și că, în general, oamenii pricep ce le spui și dacă ai un ton ceva mai calm.

Sau, dimpotrivă, dacă vorbești prea încet, înveți să vorbești mai tare, fără să-ți fie teamă că dacă ridici puțin vocea o să-ți cadă un pian în cap.

O consecință neașteptată a faptului că am început să vorbesc mai rar și că am început să pronunț cuvintele în întregime, literă cu literă (sau să mă străduiesc constant să fac asta) este că îmi e mult mai ușor să vorbesc coerent când mă îmbăt. Cu alte cuvinte, e mai ușor să ascunzi că ești praf atunci când ești super atent la cum îți ies r-urile pe gură.

Mă rog, de asta nu sunt chiar sigură. Sunt șanse mari să fiu doar un bețiv normal, care are impresia că vorbește cea mai literară limbă română din istorie. Deci ai putea s-o treci în tabelul cu plusuri, chiar dacă e doar în capul tău.

Ideea e că dicția te învață mai multe chestii decât doar să vorbești corect.