Femeile care au fugit din Coreea de Nord și au supraviețuit să-și spună povestea

Articolul a apărut inițial pe Broadly.

În Japonia, bărcile de pescuit nord-coreene sunt cunoscute popular drept vapoare fantomă.

În 2017, un total de 104 vase au ajuns pe coasta de vest a Japoniei. Acum doi ani, au fost găsite 66 de bărci, conform gărzii de coastă. Deseori, s-au găsit corpurile neînsuflețite a nord-coreenilor în vase, sau prin apropierea lor.

Analiștii declară că astfel de creștere a numărului de nave nord-coreene, naufragiate pe țărmul japonez, este o consecință directă a deficitului alimentar din Coreea de Nord, care, la rândul său, este rezultatul sancțiunilor mai dure asupra Coreei de Nord din ultimii ani.

Acele vase fantomă și numeroasele rachete trase pe teritoriul japonez de către Coreea de Nord, nu se pupă cu diplomație regizată a Coreei de Nord și Sud în timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Pyeongchang, unde sora lui Kim Jong-un, Kim Yo-jong se afla la câțiva metri de președintele sud-coreean Moon Jae-in.

Refugiații nord-coreeni care trăiesc în Japonia știu mai bine decât să creadă în falsa „diplomație zâmbitoare”, iar știrile cu navele fantomă stârnesc amintiri dureroase despre deficitul de alimente și greutățile cu care s-au confruntat.

Vezi și: Inside China's Last Matriarchy

M-am întâlnit cu Eiko Kawasaki, de 75 de ani, într-un shopping center dintr-o suburbie a orașului Tokyo. Era genul de loc de care nu știa că există până când să ajungă în Japonia, cu mai bine de un deceniu în urmă.

Povestea lui Kawasaki e ca un thriller de Orwell. În 1942, ea s-a născut din doi părinți coreeni, care au ajuns în Japonia în timpul colonizării a unei Coreea pe atunci unită. „Imediat după război, economia Japoniei se clătina și noi, zainichi [coreeni etnici care locuiesc în Japonia] aveam cea mai puțin favorabilă poziție din societate”, spune ea.

După ce războiul coreean a despărțit țara în două, conducerea nordică a lansat campania de repatriere, pentru a atrage coreeni care trăiau în alte țări asiatice. „Eu nu știam de comunism decât din cărți”, spune Kawasaki „Japonia era săracă la momentul respectiv, așa că s-a ivit ca o oportunitate de a afla pe pielea mea cum era comunismul.” Pe lângă asta, guvernul nord-coreean promitea educație, locuințe, îngrijire medicală și chiar îmbrăcăminte din partea statului. „Am fost de unul singur, iar familia urma să vină apoi.”

Kawasaki s-a dus cu barca, în jur de 93 de mii de zainichi urmau să facă aceeași călătorie, și își aduce aminte vivid când a ajuns în port. „Oamenii țipau că promisiunile de mâncare și îngrijire medicală erau minciuni. Întoarceți-vă”, strigau ei. Dar nu am putut.”

Și mai rău era că Kawasaki nu se putea întoarce în Japonia. Guvernul nord-coreean nu-i permitea să facă asta. Practic, devenise o prizonieră a dictaturii nord-coreene.

Kawasaki a încercat să ducă o viață normală, pe cât posibil. Ea s-a străduit din greu la școală și a obținut o diplomă în inginerie, apoi un job destul de bun, s-a căsătorit cu un bărbat nord-coreean și a făcut cinci copii.

De abia atunci au început greutățile. „Nu puteam să spun familiei mele că viața în afară era mult mai bună. Ar fi putut să mă raporteze guvernului și să ajung la închisoare, dacă vorbeam de rău statul nord-coreean. Nu știam ce gândeau copii mei, dar știu că erau spălați pe creier la școală.”

Copiii ei au crescut fără să aibă încredere în cineva cu excepția partidului și a conducătorului îndrăgit, Kim Jong-il. „Nu am îndrăznit să vorbesc cu ei despre viața mea din Japonia sau despre dorința mea de a pleca din Coreea de Nord. Într-o zi, mi-am dat seama că trebuia să fug. Soțul meu deja murise și eu aș fi preferat să mor acolo decât să mai trăiesc în Coreea de Nord.”

Ea nu a le-a spus nimic copiilor despre evadarea planificată. „Dacă făceam asta ori riscam să fiu trădată, ori să-i fac complice la crima mea. Nu s-a pus problema de încredere sau lipsa ei, dar trebuia să anticipez cel mai rău caz.”

Doar unul dintre cei cinci copii a ales să plece din Coreea de Nord. „Suntem vecini în Tokyo”, spune ea cu un zâmbet mare pe față. „Totuși, sunt îngrijorată pentru ceilalți patru copii. Până în noiembrie 2017, nu am fost în stare să contactez nici unul dintre ei de mai bine de un an. Am fost fericită când am primit o scrisoare din partea lor în noiembrie, ca să știu că sunt teferi.”

Într-un cartier calm din Tokyo, m-am întâlnit cu o altă femeie nord-coreeană, Mitsuko și o asistentă socială japoneză, Hiroshi Kato, care oferă sprijin refugiatelor nord-coreene, printr-o organizație intitulată Life Funds for North Korean Refugees.

Numele lui Mitsuko a fost schimbat pentru a-i proteja anonimitatea. Femeia de 47 de ani a fugit în Japonia prin 2011, iar, spre deosebire de Kawasaki, ea și-a dat seama la scurt timp că evadarea ei a avut consecințe pentru familia rămasă în urmă. „Când am evadat, cumnatul meu a fost capturat, torturat și ucis în închisoare. Un alt cumnat și-a pierdut poziția de director de la un spital important.”

Lângă Mitsuko, Kato dă din cap aprobator. „Trebuie să înțelegi că regimul nord-coreean este obsedat să controleze poporul, ăsta e sistemul în care trăim. Asta explică de ce în continuare este speriată, chiar dacă acum stă în Japonia.”

Ea scanează împrejurimile în timpul interviului nostru dintr-un restaurant fast food. Paranoia cu care a crescut în Nord Coreea nu a dispărut de tot. Ea mi-a explicat că în Coreea de Nord există regula de trei generații, care înseamnă că întreaga familie poate fi pedepsită dacă unul dintre membri comite o crimă. Cererea de azil politic este considerată una dintre cele mai grave crime.

Când era mică, Mitsuko mereu se întreba cum era viața în afara Coreei de Nord. „Eu visam la o viața departe de Coreea”, spune ea. „Eu știam că duceam o viață anormală. Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată fericită acolo.” Prietenilor ei din copilărie îi era frică să le spună ceva negativ despre Coreea de Nord și a învățat destul de repede că politica era un subiect periculos.

Singurul loc sigur în care putea să se plângă era în casa părinților ei. Părinții ei criticau regimul în privat. Ea a asumat că și alți copii au crescut în circumstanțe similare și doar aplaudau conducerea pentru a nu avea probleme.

Când Kim Jong-il a murit într-un tren în 2011, ea a fost surprinsă de reacția compatrioților ei. „Oamenii au ieșit în stradă plângând. Unii au încetat să mai mănânce și au murit de foame. Apoi am realizat că trebuie să fac ceva: oamenii mei erau spălați pe creier.”

Soțul ei a început să-i ajute pe oamenii din Coreea de Sud, să le facă legătura cu membrii familiei din nord, iar Mitsuko a devenit complice la trădarea statului. Ambii ar fi riscat executare publică dacă guvernul ar fi aflat despre activitățile soțului ei. Regula „celor trei generații de pedeapsă" înseamnă că o întreagă familie poate fi pedepsită pentru actul de trădare al unui membru al familiei. Când a auzit că securitatea nord-coreeană era conștientă de activitatea sa subterană, ei au decis să fugă.

Împreună cu soțul ei și cu singurul lor copil, Mitsuko trăiește acum în Tokyo, dar nu trece o zi în care nu se simte vinovată față de membrii familiei pe care i-a lăsat în urmă. Anii ei în Coreea de Nord au marcat-o profund emoțional, spune Mitsuko.

Până la urmă, ce crede Mitsuko despre ofensiva fermecătoare a Coreei de Nord de la Jocurile Olimpice? „Guvernul nord-coreean nu-și va opri niciodată ambiția de a construi o rachetă capabilă să transporte un focos nuclear, astfel încât să poată ataca Statele Unite. În Japonia există baze militare americane și nu am nici o îndoială că vor încerca în cele din urmă să atingă acele ținte. Trebuie să oprim această dictatură crudă."