Am fost atât de obsedat de jocul Football Manager, încât m-am crezut un personaj din el

Vreau să-ţi vorbesc de Ivica Strok.

Cum adică nu ştii cine e? E Ivica Strok, cel mai bun golgheter de la Celtic, care a câştigat de patru ori Champions League. A ieşit pe locul doi la voturile Ballon d'Or din 2032…

Pardo, Ivica Strok nu există în realitate.

Mie îmiFootball Manage. Am apărut şi într-o carte scrisă despre joc. Am apărut şi într-un film scris despre el. Am jucat fiecare versiune a lui de când mi-a arătat frati-miu Championship Manager '93 pe Atari, până în prezent, când Sports Interactive mi-au dat gratuit o copie a Football Manager 2015 . Chiar îmi placeFootball Manager .

Am mai fost în starea asta. Am mai fost obsedat de jucători: de la muzicalul John Fashanu de la Newcastle, pentru c-a fost prezentator laGladiators, la Wesley Ngo Baheng care a marcat pentru Gateshead în fiecare divizie, de la Conference, la Premier League, la Freddy Adu, Kerlon şi Kennedy Bakircioglü. Dar ăştia erau oameni reali, cu personalităţi reale.

Dar niciunul dintre ei n-a fost la fel de bun ca Ivica Strok.

L-am cumpărat de la NK Zagreb, o echipă de care nu auzisem în viaţa mea, pentru 6,8 milioane de euro, în ianuarie 2020. Se scriseseră multe lucruri de bine de el şi era considerat între cei mai buni jucători din Scottish Premier League. Poate sună bine, dar când te gândeşti că Georgios Samaras a băgat un gol o dată la fiecare trei jocuri, nu mai sună atât de impresionant. Dar l-am luat oricum. Uneori îmi doresc să nu-l fi luat.

Şi nu pentru că n-ar fi fost un jucător bun, pentru c-a fost un jucător excelent. Mai mult pentru ce s-a întâmplat de-a lungul următoarelor 22 de sezoane, până a ieşit la pensie în vara lui 2042. Atunci avea deja un cont de Twitter, o personalitate şi vorbeam despre el cu mama mea pensionară de parcă ar fi fost un jucător real.

Totul a mers bine în primele lui sezoane la Celtic Park. Nu eram de multă vreme la club, că şi eu abia mă mutasem de la Hearts, iar ăsta era doar un joc normal de Football Manager. Deschideam jocul pe laptop, după o zi grea la serviciu, şi pierdeam câteva ore cu mâna pe butonul space şi rupeam tot sportul din Scoţia, că asta face echipa Celtic în general. Apoi, după doi ani de când juca Strok la club, am ajuns în finala Champions League. De atunci s-au schimbat lucrurile pentru Celtic, pentru Ivica Strok şi pentru mine.

Nu mai făceam faţă. Nu eram la club de mult, iar acele puncte 2D care reprezentau un şut aveau deja un impact enorm asupra mea. Dacă pierdeam în faţa celor de la Chelsea? Ce va crede portarul malac Raymond Dekker despre mine? Ce ar crede căpitanul echipei mele, Nathaniel Chalobah? Ce-ar crede Ivica despre mine? Pur şi simplu nu puteam s-o fac.

Am salvat jocul, am închis laptopul şi am lăsat un bilet pe el pentru prietena mea: „N-AM PUTUT S-O FAC, O SĂ JOC FINALA ALTĂDATĂ." Acea „ALTĂDATĂ" a venit după 22 de ore, când m-am aşezat în faţa computerului şi m-am forţat să joc finala. Strok a marcat, Dekker a apărat un penalty şi am câştigat la diferenţă de două goluri, deşi jucătorul portughez José Ribeiro a dat un al doilea gol târziu un joc. Îl uram pe José Ribeiro. Îl uram din minutul în care a dat golul care a dublat avansul în faţa celor de la Celtic. De ce?

Pentru că erau doi la unul în poarta lui Thibaut Courtois şi nu i-a pasat mingea lui Ivica Strok ca să marcheze golul.

Trebuia să scap de José Ribeiro. Nici nu fluierase arbitrul că l-am pus pe lista de transferuri înainte să-şi primească medalia de campion.

De atunci, Ivica Strok a condus în Celtic Park. Echipa era aleasă special ca să-i dea ocazia să dea ce are mai bun, am adus antrenori care să lucreze doar cu el şi, practic, tot clubul îi era dedicat lui. José Ribeiro a fost primul care a simţit furia lui Strok. Valentino Pirsic şi Alan García au fost daţi afară doar pentru c-au sugerat că ar trebui să fie atacanţii principali de la Celtic, iar Noé Rojas a fost vândut, pentru că n-a făcut destul ca să-i crească golaverajul lui Ivica. Dar asta nu s-a întâmplat din cauza fiţelor vedetei echipei, că el era doar o adunătură de statistici şi pixeli. S-a întâmplat din frustrarea mea.

Cu fiecare gol din cele 836 pe care le-a dat, Ivica Strok devenea mai arogant, iar eu mă implicam mai tare, pătrundeam mai adânc în realitatea lui alternativă. Mă foloseam de talentele mele limitate de Photoshop, ca să-i dau viaţă. Eu un Gepettp şi el un Pinocchio, puneam capul lui pe mai multe corpuri: pe Gareth Bale care serba o victorie la Champions League, pe Fernando Torres când ridica trofeul Campionatului European, pe Scott Brown când i-a adus echipe Celtic titlul. Capul lui Strok a ajuns şi pe două poze diferite cu Scott Brown, când era la Kasabian. Era doar vârful icebergului, iar mintea mea era Titanicul şi urma să se ciocnească de el.

De Crăciun, în 2014, am realizat c-am pierdut 750 de ore din viaţă ca să-l ajut pe Ivica Stok să marcheze, să ducă Celtic din ce în ce mai departe şi să încerc să nu-l las să-mi domine viaţa. Am eşuat. Când eram adolescent, pierdeam multe ore la şcoală, în care desenam tactici de Football Manager pe coperţile manualelor, dar acum, la aproape 30 de ani, pierdeam zile de muncă la jobul meu de funcţionar public încercând să găsesc variante de autograf pentru Strok. Stăteam la laptop şi cântam „Rock Around the Strok" pe melodia lui Bill Haley. Am imprimat una dintre pozele făcute cu el, care acum stau într-un folder dedicat din calculatorul meu, şi am pus-o în vârful bradului ca un înger sau o stea. Iar unul dintre cadourile de sub copac era un tricou de la Celtic, cu tot cu numele şi numărul imprimate pe spatele lui. Deja nu mai era un joc, era viaţa mea.

Apoi s-a sinucis fratele meu.

Tipul care mi-a introdus acest joc, obsesia asta, şi-a luat viaţa. Crăciunul a dispărut, a fost înlocuit de doliu şi mult timp în care nu aveam nimic de făcut. Nimic de făcut, decât să mă joc Football Manager, nimic decât să creez mai multe imagini cu Ivica Strok, nimic decât să-i fac un cont de Twitter real.

M-a ajutat să trec peste chestiile astea, dar el a căpătat o personalitate mai mare. A devenit mai arogant. Îşi bătea joc de contracandidaţii lui, îşî bătea joc de followerii lui şi se lua de coechipierii lui. Posta fotografii cu prietenii lui şi reclame la Nike în care apărea. Dar n-o făcea el, o făceam eu. Totul eram eu. Îmi trăiam viaţa de parcă eram Ivica Strok, un jucător croat de renume mondiale. Răspundeam la întrebările primite pe forumul lui şi nu eram sigur dacă eram mai bolnav decât ăia care puneau întrebările, pentru că le răspundeam.

Ştiam că totul urma să se termine la un moment dat, iar curând Strok nu mai făcea faţă la jocurile intensive. Dar zilele lui de naştere treceau (era pe 20 octombrie, dacă vrei să-i trimiţi o urare) şi el nu părea că vrea să se lase. A jucat până pe la 40 de ani, pe rol de mijlocaş, dar deja mă epuiza toată chestia asta. Eram ca un fumător la care nu mergeau peticele de nicotină şi eram dependent să văd cât de departe putea Strok să meargă, chit că asta mă costa enorm. Vorbeam despre el cu mama mea, care insista să-i amplific antrenamentele, ca să-i provoc o luxaţie care să-i încheie cariera. I l-am introdus prietenei cu aceeaşi ezitare cu care i-aş fi spus că am un copil de patru ani.

Apoi a venit ziua cea mare: a anunţat că se retrage. Am deschis imediat Photoshop şi am făcut ştiri false, comunicate de presă inventate şi tot felul de materiale despre cariera lui de succes. Ultimul pas a fost biografia lui, ca să fie povestea lui Ivika Strok spusă-n cuvintele lui. În cuvintele mele. Am listat trofeele, obiectivele şi aparenţele lui şi am lăsat lumea să vadă că talentul lui a venit la pachet cu o personalitate arogantă.

Atunci mi-am dat seama, ca Naratorul care realizează că e Tyler Durden: Ivica Strok nu era arogant. Ivica Strok nu era real. Eu eram personalitatea lui Ivika Strok. Aşa aş fi fost eu, dacă eram bogat. Aşa aş fi fost eu, dacă aveam talent. Se purta cu coechipierii săi, cum îmi doream eu să mă port cu colegii mei. Dar nu am început să aud „Where is My Mind?" de la realizarea asta, nu mi-a spulberat mintea şi n-au bubuit clădiri în jur. Viaţa mea este încă legată de cea a lui Ivica Strok.

Imaginile sunt oferite de autor, care apare deasupra creaţiei sale. Jonny Sharples donează banii pe care îi primeşte pentru acest articol celor de la CALM, Campaign Against Living Miserably, care încearcă să prevină sinuciderile din UK. Pentru mai multe informaţii, vizitează siteul lor oficial.

@IvicaStrok10/@jonnygabriel

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte mai multe despre fotbal:
Cele mai praf imnuri ale echipelor de fotbal din România Am jucat fotbal printre capre şi găini, cu un portar fără o mână Echipa de imigranţi FC România va juca în Cupa Angliei