Salut. Mă numesc Mădălin și am aproape 20 de ani. M-am născut într-o familie lower class, deci n-am avut norocul ca ai mei să fie politicieni sau să aibă afaceri cu statul. Nici măcar nu s-a pus în discuţie să-mi serbeze majoratul, darămite să primesc cadou un apartament când m-am mutat cu facultatea din oraşul natal sau după.

E de la sine înţeles că achiziţionarea unei case cu banii jos de către un tânăr din România nu-i simplă ca băutul de bere. Avem penultimele salarii din Europa. Statisticile arată că vreo 42% din tinerii cu vârsta între 25 şi 34 de ani încă locuiesc împreună cu părinţii, iar asta fie din comoditatea de a sta cu ei, ori din lipsa banilor. Restul au bulan să aibă o mătuşa Tamara, ca domn Năstase, sau să plătească o rată la bancă pe 30 de ani.

Nici cu „Prima casă" lucrurile nu stau prea bine. Unele bănci au anunțat deja că au epuizat plafonul primit pe 2016. Și, chiar dacă te descurci cumva prin hățișul birocratic, tot te așteaptă câteva mii de euro pentru avans și apoi o rată lunară serioasă, întinsă pe zeci de ani.

Situaţia stă și mai nasol când eşti student. Financiar, ești un dezastru ambulant. Dacă mai stai şi-n cămin, știi deja că viața e complet diferită față de aia din reclamele TV lucioase, în care ți se prezintă familii fericite și un Labrador, tăvălindu-se cu toții pe parchetul noului apartament din nu știu ce cartier rezidențial. Nu, la cămin, împărţirea camerei cu încă trei hăndrălăi poate să fie asociată şi cu Iadul.

Într-una din zilele astea, cu hăndrălăii lângă mine, m-am surprins melancolic. Îmi puneam întrebări fără răspuns, gen: „Cum o fi să locuiești în casa ta?". Sau „Cum o fi să faci duș, fără să te aștepte cineva să ieși mai repede de acolo?". Așa că am făcut ce ar face orice om normal din lumea asta. Am mers la IKEA.

Am ales inima consumerismului ca să am, pentru prima dată, sentimentul că am o casă personală (sau să mă comport ca şi cum ar fi a mea) şi pot să fac ce vreau eu. Experienţa asta am vrut s-o petrec, inițial, alături de-o fată din cămin, că, na, aşa mi se părea cel mai mişto. N-a fost ușor: tipele au fost reticente, pe motiv că „părem sărace şi ne facem de râs."

În cele din urmă, am convins o prietenă să-mi fie părtaşă la fapte, chit că nu-i căministă. Ne-am comportat în timpul petrecut ca un cuplu ce visează sa aibă propria lor casă, unde dispun de mobilier de ultimă generaţie şi saltele cu spumă cu memorie (da, există așa ceva). Nu d-alea de te întrebi dacă au mai stat 15 sau 16 oameni înaintea ta pe ele.

Am ajuns acolo și, în timp ce urcam scările rulante, primul lucru care ne-a sărit în ochi a fost acest prototip de bărbat care-şi blestema zilele c-a ieşit din casă.

Îmbrăcat lejer, tricou cu şort şi papuci în picioare, mi-a dat impresia fix genului târât cu forţa de către nevastă, la cumpărături. Am avut dreptate. În timp ce eu dezvoltam mental aceste observații complexe, a apărut soția bărbatului. I-a adresat sictirită un „Hai, mă, să căutăm saltele". Omul a oftat, dar s-a supus.

Nici n-am intrat bine că Nadine, colega mea, avea pupilele dilatate. Voia să ia toate lucrurile acasă. Tot ce vedea în jur. Ca şi cap al familei, am atenţionat-o că bugetul nostru este limitat spre inexistent, dar că o să vină şi vremea noastră.

Pentru început, am ales dormitorul. Ah, dulce confort! M-am aşezat pe-un fotoliu şi-am savurat momentul o vreme, după care mi-am luat o carte de pe raftul perfect curat şi m-am făcut că citesc. Bine, nu înţelegeam nimic din ce scria acolo, pentru că era în suedeză, dar ideea că aș putea arăta ca un profesor de filosofie care le predă studenţilor cum să fie fericiţi, dar el e depresiv şi la 40 de ani stă cu maică-sa, m-a încântat peste măsură.

Apoi, am început să ne plimbăm prin încăpere şi-am văzut numai cupluri. Oamenii din jur făceau măsurători, probau paturile, piesele de mobilier. Se contraziceau între ei: „Femeie, ascultă-mă pe mine, ştiu mai bine, patul ăsta nu e bun". „Ionele, nu, e prea mic dulapul ăsta". Ce mai, ca-n viață.

Am vrut să intru în spiritul locului, aşa că mi-am pus creionul după ureche, am luat o ruletă şi-am început fac diverse măsurători de lungime şi lăţime, ca să văd cum te simţi când trebuie, pe bune, să-ţi iei un dulap. Rezultatul îl vezi şi tu în poză.

Ca un frustrat căminist, odată ajuns la IKEA, am defulat. Masiv. Uşurat că nu mai e nevoie să urc până la etajul patului suprapus din cămin şi că mă pot întinde cum vrea basca mea în el, m-am lăfăit.

Preț de câteva minute, numai ideea că stau pe ceva care, dacă mă arunc mai cu putere, n-o să cadă peste colegul de sub mine mi-a adus multă fericire sufletească.

A venit și rândul simpaticei mele prietene să testeze patul. Deși nu stă-n cămin, aș putea jura că am auzit un mic oftat de plăcere, în momentul în care faţa ei a făcut atingere cu spuma de memorie a pernei.

De altfel, s-a făcut atât de comodă, încât a trebuit să trag de ea ca s-o fac să se dea jos. „Dacă mai stăteam puţin în el, adormeam acolo", mi-a zis ea.

Mă rog, s-a pus repede pe picioare, când a văzut câte lucruri de încercat mai are în jurul ei.

WC-ul e indispensabil pentru o viață fericită, deci n-aveam cum să nu-l încerc. M-am aşezat subtil pe vas, dar nu înainte să-mi scot telefonul din buzunar, fiindcă m-am gândit că asta fac oamenii care au casa lor: folosesc momentul ca să arunce un ochi pe unde-şi mai dau check-in prietenii lor sau ce poze cu pisici mai găseşti pe newsfeedul de la Facebook.

Din păcate, ceva m-a trezit din reverie. Mai exact, un mesaj care mă anunța că toaleta nu e funcţională și că, dacă am nevoie de aia-aia, găsesc ce-mi trebuie în zona restaurantului. Chestia asta m-a repus cu picioarele pe pământ.

După tentativa eşuată, m-am decis să-mi îmbăiez trupul. Din păcate, nu prea am avut: o tanti se tot uita dubios la mine, asta în timp ce eu mă dezbrăcam, şi îşi tot repeta cât de schizofrenici suntem noi, ăștia din generaţia tânără. Cu greu am reuşit s-o alung. Şi-a mai făcut ea nişte cruci, dar a plecat, în final.

Apoi, mi-am văzut mai departe de filmul meu. Ba chiar, la un moment dat, mă simțeam atât de bine, încât am deschis dușul, m-am relaxat total și am început să cânt asta:

După ce m-am şters cu prosopul din dotare, am dat să ieşim din baie. Dintr-odată, am avut o idee tipică pentru un tânăr exaltat ca mine: „Hai să facem o poză în oglindă", îi zic Nadinei. „Hai", zice și ea.

Așa că am făcut un selfie și a fost bine.

Am mers mai departe şi-am dat de sufragerie. Acolo, aveam o măsuţă pe care-mi puteam pune picioarele, în timp ce butonam telecomanda de la un televizor cu diagonala cât a unui perete. Canapea perfectă pentru a te întinde după o zi grea de muncă sau a face lucruri rușinoase.

În spatele meu exista o draperie cu mâţe pe ea. Habar n-am dacă erau de rasă sau nobile, dar, când o să am casa mea, am de gând s-o schimb cu nişte căţei, că-s mai simpatici. Cum se observă, în stânga mea, portrete cu copii de toate felurile erau înrămate pe pereţi.

Copiii din spatele meu s-au tras în poze în diferite ipostaze. Ba cu-n zâmbet tâmp pe faţă, ori serioşi cum suntem în poza de la buletin. N-am putut să mă abţin şi să plec de acolo fără să n-am o poză de genul ăsta. Diferenţa o face c-am făcut un mix între feţele lor, iar mie mi-a ieşit genialitatea asta de poză.

Gata cu maimuţărelile pentru o vreme, mi-am zis în sinea mea. Să trecem la treburi serioase, chestii de afecțiune între doi oameni. Mi-am invitat prietena la o cină romantică în sufrageria casei noastre, departe de vreun restaurant libidinos cu preţuri mari.

Am ciocnit paharele şi ne-am cinstit unul pe altul. Pe fundal era muzica aia clasică de Ikea, de te relaxează și te face să vrei să cumperi multe chestii de la ei.

A fost un moment intim între noi. În mod normal, dacă aș fi avut mai mult noroc în viață, ar fi trebuit să suflu în lumânărele, să iau fata de mână și să ne îndreptăm spre patul din dormitor. Din păcate, noi n-am ajuns în punctul ăsta. Am fost întrerupţi de-un nene care voia să uite la scaunul pe care era așezată Nadine.

Am plecat nervos că ne-a stricat momentul. Ca să mă mai calmez, m-am dus la bucătărie să mănânc. Aşa am văzut eu că fac unii când sunt stresaţi, deci nu mă judeca.

Da, toată lumea ştie ce-i ală un frigider. Totuşi, adevărul este că ăsta era un fel de hibrid. În exterior era acoperit cu-n material din lemn care dădea impresia de sertar înainte să-l deschizi, nicidecum de frigider.

A fost deprimant când am tras de uşa lui şi-am văzut un gol în el mai mare decât cel dat de Gică Hagi în meciul cu Columbia, din `94. Singurele lucruri dinăntru erau nişte caserole goale, însă nimic comestibil.

Trist moment.

Cu nimicul pe care l-am găsit în frigider, Nadine s-a apucat să gătească. A mai adăugat puţin codiment de nimic, iar, în final, a ieşit o mâncare excepţională de nimic.

După atât colindat era şi timpul pentru o destindere. Fericirea a fost că imediat după ieşirea din bucătărie dădeai nas în nas cu o terasă. Am luat o ţigară între buze şi mi-am făcut o cafea, iar asta a fost perfect cât să mă bage într-un trip de confort.

Am închis ochii şi m-am întins, ca un boss, satisfăcut că fac ce-mi doresc la mine-n casă. Ce fericit am fost!

Din păcate, n-a durat mult. O fi fost cafeina aia, habar n-am, dar m-am simțit trezit la realitate și am început să-mi pun probleme de om mare. Cât costă să-ţi iei nişte lucruri elementare pentru o casă? Nu, nu ştiu ce lustră cu smaralde sau covor persan, ci paturi, dulapuri, scaune sau uşi.

M-am deprimat și am decis să plec.

Cu plusuri în materie de confort, dar minusuri pentru bugetul meu, experienţa asta m-a făcut să mă simt high pentru o vreme. Într-adevăr, totul arată modern şi te faci să spui că, „da, aşa aş vrea să am mobilată casă". Dar, am realizat că, în momentul de faţă, singurul motiv pentru care ar fi necesar să vin la IKEA e datorită faptului că au hotdogi la un leu. Şi-s chiar buni.

La plecare, mi-am făcut un jurământ pe care vreau să mi-l respect: voi face tot posibilul din lume să n-ajung în situaţia în care să fiu nevoit să-mi iau o casă c-o rată pe 30 de ani, ci maximum 20.

O să fie bine, voi fi fericit.

Poți să-l urmărești pe autorul articolului, Mădălin Istrate, pe pagina lui de fb, adică aici.

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte şi alte experienţe dubioase:
Am trăit o zi ca Mircea Badea și-am simțit că nimeni nu-mi stă în cale
Am fost shaormar opt ore și-am văzut cum e să dea năvală oamenii înfometați
Am stat doișpe ore în tramvaiul 11 şi a fost oribil