Am vorbit cu compozitorul Philip Glass despre David Bowie şi viitorul muzicii

Philip Glass are un accent old-school, stricat, de pe Costa de Est, din acela care e pe cale de dispariție, asezonat cu o melodicitate și o lipsă de respect care dezvăluie atât originile lui din Baltimore cât și cei 40 de ani trăiți la New York.

E un contrast major față de compozițiile stricte și agitate care l-au făcut unul dintre cei mai influenți și prolifici compozitori din zilele noastre.

Mormăie și vorbește tangențial, rătăcind constant și entuziasmat spre noi idei. Curând îți dai seama că procesul de vorbire și cel compozițional sunt unul și același pentru el.

Dar această curiozitate nomadică este în același timp și amprenta lui: lucrările lui au apărut peste tot, de la operă la săli de concerte, de la scene de teatru la ecrane de cinema. Are trei statuete Oscar care se înclină în fața numelui său. Este foarte cunoscut pentru contribuția sa la lumea muzicii clasice, probabil și pentru colaborările cu alte zone muzicale, care includ pe toată lumea, de la Lou Reed la The Roots sau David Bowie.

Mulți au urcat pe scena de la Carnegie Hall în ultimii 26 de ani ca parte din concertul anual de caritate regizat de Glass pentru Tibet House, un centru cultural și educațional cu sediul la New York, pe care la co-fondat in 1987. Concertul s-a extins dincolo de scopul său inițial de a strânge bani pentru păstrarea culturii tibetane, iar acum donează bani multiplelor cauze care ajută populații vulnerabile din toată lumea.

În fiecare an Glass și un grup de artiști din lumea muzicii invită o serie de artiști tineri și consacrați, atât din muzica pop cât și din sfera clasică, pentru a cânta la eveniment, făcând din acesta un act artistic major pentru 2 800 de persoane, cât are capacitatea Carnegie Hall. Deși comitetul își petrece între șase și opt luni pentru planificarea evenimentului și realizarea line-up-ului eclectic, artiștii se întâlnesc pentru prima oară, pentru repetiții, cu o zi înainte de concert, la care participă trupa de backing vocals a lui Patti Smith și un cvartet de coarde ca acompaniament. Această spontaneitate a făcut din concert un spectacol unic de strângere de fonduri, cumva legendar, în care poți asculta un duet între Caetano Veloso și Laurie Anderson sau pe Glass cântând la pian pentru Flaming Lips.

Lineup-ul din acest an, de la evenimentul din 22 februarie, i-a inclus pe FKA Twigs, Iggy Pop, Gogol Bordello, Sharon Jones, Foday Musa Suso, Lavinia Meijer, Basia Bulat, și Dechen Shak-Dagsay cu Helge van Dyke. Chuck Close, Maggie Gyllenhaal, Peter Sarsgaard, Uma Thurman, și Arden Wohl au fost invitați de onoare ai serii.

Am vorbit cu Glass, în vârstă de 79 de ani, la telefon, din casa lui din New York, despre ceea ce pregătește pentru evenimentul de anul acesta, natura colaborărilor și cum va suna muzica în viitor. Următoarea conversație a fost editată pentru claritate și lungime.

NOISEY: Muzica lui David Bowie a fost prezentă la aceste concerte de-a lungul anilor – a cântat de două ori în persoană, iar muzica lui a fost adesea o sursă de inspirație. Evenimentul de anul acesta a fost un tribut la adresa lui?
Philip Glass: Aș zice că bănuiești bine. A fost o persoană foarte importantă. Locuia aici, nu foarte departe, în centru. Oamenii îl cunoșteau, iar el lucra cu oameni. Însă era o persoană foarte retrasă. Nu ieșea prea mult. Reacția emoțională era intensă când trecea pe stradă. Cred că oamenii erau de-a dreptul surprinși. Mi-am spus „Ei bine, sigur că toată lumea trebuie să moară, dar cu siguranță nu David!". A fost copleșitor.

Deși ați lucrat în genuri diferite, există un simț similar al fluidității în muzica voastră, și amândoi v-ați citat reciproc ca influențe. Primele tale simfonii au fost bazate pe albumul lui cu Brian Eno, Low And Heroes. În ce moduri te-a influențat și cum crezi că v-ați influențat reciproc?
Ascultă, știi cum stă treaba? Muzica a venit târziu în viața lor. David a fost pictor înainte, iar Brian am uitat ce făcea. Și au devenit compozitorii unor melodii minunate. Electrizante. Fiind compozitori, nu a contat din ce parte a muzicii veneau, credeam că sunt unele dintre cele mai frumoase melodii pe care le auzisem vreodată. Și eram impresionat de ei, era vorba de talent pur. Pentru că, știi tu, ei nu merseseră la Conservator, unde eu fusesem, și nimic de genul ăsta. Însă erau muzicieni talentați. Și mai sunt, că Brian încă mai compune.

Pe vremea aia încă nu scrisesem o simfonie. Era prin anii '80 sau la începutul anilor '90. Scrisesem opere și tot felul de piese pentru orchestră. Și am vrut să încerc să văd ce formă ar lua și apoi mi-a venit ideea să folosesc o temă a unui compozitor. Există o practică foarte întâlnită în lumea muzicală simfonică, se numește „variațiuni pe o temă de" și apoi numele compozitorului. E legitim și oamenilor le cam place pentru că recunosc tema. Îl știam pe David de ceva vreme. Cred că l-am întâlnit la începutul anilor '70 când a cântat pentru prima dată într-un loc care cred că se numea Peppermint Lounge. Îți aduci cumva aminte de locul acela? Își mai aduce aminte cineva? [Râde] L-am cunoscut încă de când era foarte tânăr. Și am ținut legătura.

Și într-o zi l-am sunat și i-am spus ce aș vrea să fac, iar el s-a arătat foarte interesat și a fost de acord. Prima a fost „Simfonia Numărul 1." Și am folosit asta ca bază pentru simfonie. Am reușit să-mi compun propria muzică care continua și câteodată cânta la unison cu muzica lor. Așa că a devenit o integrare reală a ceea ce făcuseră ei. Atunci când lucram împreună, nu discutam despre ce face fiecare. Habar nu aveam. Și în același mod, când eu lucram cu materialul, deveneam un fel de colaborator invizibil, pentru că sunam ca ei, însă nu la fel cum ar fi făcut-o ei.

Mai exact, m-a făcut să compun muzică într-un mod în care piesele simfonice în sine erau un fel de testament pentru orchestră. Nu mai făcusem asta înainte. Și asta mi-a fost de mare ajutor. Apropo, am terminat „Simfonia Numărul 10" acum vreo doi ani și sunt pe cale să încep „Simfonia Numărul 11". M-am apucat târziu. Aveam vreo 50 și ceva de ani când am scris-o pe prima.

E interesant, pentru că în multe feluri pare că era digitală în sine duce foarte ușor spre tipul ăsta de schimburi și colaborări.
Cred că ai dreptate. Pentru mine a funcționat foarte bine în lumea muzicii de concert. Am fost unul dintre primii care a folosit un sintetizator și amplificator. De fapt cred că am fost chiar primul. Și acum toată lumea o practică, așa și trebuie. Să faci muzică cu toate instrumentele astea e la îndemâna oricui. Însă ne-a ușurat și nouă colaborările, pentru că le utilizăm. De exemplu, cineva ar cânta ca Iggy Pop, iar el ar recita poezii sau ar face aranjamente muzicale cu muzica mea, iar eu aș compune în timp real. E foarte amuzant pentru mine.

O întrebare care se pune frecvent este „De unde vine muzica?" Ai spus că este un loc, că își are rădăcinile într-un fel de loc.
Atunci când spun un loc, e un fel poetic de a folosi cuvântul. Dar e cumva un fel de loc în care ne ducem. Un loc capabil să cuprindă și să descrie diferențele într-un mod în care niciun cuvânt n-ar putea să o facă. Mă refer la experiența compusului. Experiența de a-ți imagina muzica și experiența de a o asculta. Și poate să o pui și pe hârtie, dacă contează.

Cum se schimbă toate acestea în contextul internetului și a tipului de legătură pe care o oferă oamenilor? Cum se simte această schimbare în modul în care facem, ascultăm sau vorbim despre muzică?
Aceasta este o întrebare interesantă, să știi. Eu am copii adolescenți. Fiul meu are 14 ani, pune muzică și lucrează pe internet. Și ceea ce observ, și, bănuiesc că orice părinte ți-ar spune la fel, este că a început să lucreze într-o lume și o limbă pe care nu le voi înțelege niciodată în același fel ca și el. Nici măcar nu mă pot gândi ce o să compunem sau o să ascultăm peste 30 de ani. Pe de altă parte cred că generația mea a fost cu siguranță o generație de tranziție. Am plecat de la a compune muzică acustică, apoi am învățat să facem folosim amplificatori, apoi am făcut muzică electronică și muzică cu vizualuri. Iar modul în care te gândești la compoziții muzicale în termeni de construcții binare în loc de forma sonatei, este un mod de gândire destul de diferit. Cu totul diferit, dacă stai să te gândești.

Însă dacă vorbim despre expansiunea digitală a structurilor muzicale, e forma sonatei sau e altceva. Până acum 15-20 de ani nu s-a gândit nimeni la altceva. Acum, oamenii încep să facă asta din nou, iar uneori nu e nici măcar scris, e descris în moduri diferite, însă fără a folosi stilul pe care îl foloseam noi. Deci trăim niște vremuri foarte, foarte interesante. Cred că avem foarte multe de învățat din trecut, dar e încă și mai mult de învățat probabil din ceea ce nu știm deocamdată.

Crezi că această cultură auto-curatoriată pe care o creează tehnologia împiedică sau încurajează creativitatea în muzică?
Știi ceva, cultura e cultură. Cultura nu e ceva ce poate fi cuantificat sau pus la întrecere. Cultura e ceva ce facem cu toții, înțelegi ce vreau să spun? Nu putem vorbi de „cultură bună" sau „cultură rea". Poți vorbi despre rolurile oamenilor în cultură într-un mod pozitiv sau negativ, dar cultura în sine nu poate fi judecată ca o chestie independentă. Ce vreau să spun este că e bine pentru cultură. Bineînțeles că este. Dar care ar fi alternativa? Să nu avem deloc cultură? Ceea ce vreau să spun este că nu există alternativă. Acesta este modul în care se exprimă oamenii. Este modul în care ne aducem aminte de noi, modul în care ne amintim trecutul. Este modul în care ne înțelegem trecutul îndepărtat și lucrurile care vor fi în viitor. Nu există altă cale. Dacă nu am avea cultură am fi mașini. Și știi ce, n-am avea prea multe lucruri să ne spunem unul altuia.

Dar când stai să te gândești, tu ca scriitor, eu ca compozitor, eram în locuri diferite, aveam vârste diferite, eram în momente diferite ale vieților noastre. Și totuși eram implicați într-un demers cu care eram amândoi foarte familiari, acela de a compune și a performa muzică, și a scrie despre muzică. Un demers în care ne puteam implica amândoi, dar din puncte de vedere total diferite. Și o făceam fără nici un efort. Ceva de genul, știu ce crezi despre mine, știi ce cred despre tine. E un mod foarte important în care generațiile se pot înțelege unele cu altele. Să citești poezia, compozițiile, să vezi picturile, să asculți muzica altei generații. Îți spune mult mai mult decât orice altceva. E mult mai importantă decât statisticile sau educația.

Este interesant că spui asta, pentru că rolul muzicii în sens cultural s-a schimbat foarte mult de când erai adolescent, să zicem.
Exact.

Care crezi că va fi rolul muzicii când fiul tău de 14 ani va avea vârsta ta de acum?
Din istoria omenirii, ca muzicieni, știm că s-au găsit instrumente vechi de 80 de mii de ani înaintea erei noastre. Un mic fluier făcut din oase de porumbel. Vreau să spun că muzica a fost cu noi de la începutul civilizației. Ființe umane cu creier care poate gândi, judeca, organiza și imagina. Așa că nu știu care va fi rolul muzicii, dar sunt sigur că va fi acolo.

Crezi că muzica va continua să fie o forță mobilizatoare în cultura noastră? O serie de oameni spun că parcă a dat înapoi.
Nu, cred că așa a fost dintotdeauna. Așa era si pe timpul meu, în anii 60, și în 70, și în 80. Și se întâmplă și acum. Cunosc și compozitori tineri. Oameni de douăzeci, treizeci de ani. Sunt foarte pasionați de ce fac, de parcă se întâmplă numai muzică în jurul lor tot timpul. Probabil că nu îi vei găsi în magazinele de discuri, probabil că nici măcar nu vei mai găsi un magazin de discuri. Dar îi vei găsi pe internet. Îi vei găsi pe Youtube. Doar știi că poți să găsești orice pe Youtube. Acum pot să chem artiști la audiții pe Youtube, sau de fapt nici măcar nu-mi trebuie audiție. [Râde] Pot doar să-i ascult. Internetul a făcut totul mult mai accesibil decât înainte. Cineva mă întreabă „L-ai ascultat pe cutare, nu știu ce muzică?", iar eu răspund „Nu, n-am ascultat." Apoi tastez în browserul meu și pac, instant. Nici nu trebuie să aștept un concert.

Partea informațională a lumii noastre este în formă foarte bună. Poate unele chestii nu atât de mult. Dar din experiența mea pot să zic că a accelerat schimbul de muzică dintre oameni și dintre generații. Aș spune că trăim vremuri extrem de prolifice pentru cei care lucrează în arte. Aceasta se asociază de obicei cu starea foarte proastă a societății. Dar nu există niciun dubiu că avem o grămadă de probleme. În același timp acesta este momentul în care crește arta. Așa s-a întâmplat și în anii 60, și se întâmplă și acum, 60 de ani mai târziu.

Cum crezi că va suna muzica în viitor?
Cred că genurile se dezvoltă. Oamenii au început să lucreze împreună. Văd din ce în ce mai multe piese care au filme în ele. Văd o grămadă de chestii, combinații de muzică live cu muzică înregistrată, sau muzică înregistrată cu performance live. Se întâmplă tot felul de chestii. Cred că dezvoltă lucruri noi.

Nu știu. [Râde] Nu pot să-ți spun. Îți răspund de parcă aș fi un fel de persoană înțeleaptă, dar, deși am trecut prin multe, un lucru știu sigur – că sunt o grămadă de lucruri pe care nu le știu. Dacă aș putea să mi-o imaginez, ce mi-aș imagina, este pasiunea mea de o viață, să fie veritabilă. Adică eu mă gândesc la asta tot timpul.

Traducere: Dana Anghel

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre David Bowie:
Clipurile sexi pentru care n-o să-l uităm niciodată pe David Bowie
Viața mea a început cu David Bowie
Pe urmele părului lui David Bowie