În cabina conductorului de metrou există un buton roșu. Singurul. Mare, ieșit în afară, crescut în bord ca o ciupercă. E butonul pentru sinucigași sau, denumire oficială, frâna de urgență. Pot trece ani fără ca cineva să îl folosească și totuși mecanicul Ștefan Căpățână își agăță mintea de acel buton de fiecare dată când se apropie de un peron. Atunci, în secundele alea de dinainte de ieșirea din tunel, creierul lui e pregătit să-i comande palmei să plesnească butonul roșu cu viteza cu care ar încerca să omoare o muscă în zbor. Și e atât de vigilent, pentru că trăiește tot timpul cu groaza că amintirea unui sinucigaș sfârșind sub roțile lui l-ar urmări toată viața.

Căpățână a ajuns o legendă printre angajații Metrorex. Se spune că e conductorul care poate să prevadă o tentativă de sinucidere cu câteva secunde înainte de a se întâmpla. De patru ori s-au aruncat oameni în fața trenului său greoi și de tot atâtea ori sinucigașii lui s-au ridicat de pe șine întregi și au plecat, bine-mersi, pe picioarele lor. Ba chiar au lăsat loc și de „Bună ziua!", de parcă tocmai vizitaseră muzeul Metrorex și nu moartea.

Ultima oară când și-a privit sinucigașul în ochi a fost acum doi ani. Era dimineață, la stația Titan. Se apropia de peron cu 75 de kilometri la oră. În buza tunelului, în cercul acela luminos dincolo de care se întindea peronul, a văzut un călător cât un punct. Un punct ce i s-a părut lui atunci că nu e în ordine. Și fără să aștepte să vadă ce urmează să se întâmple cu acel punct, a apăsat frâna de urgență. Trenul a ieșit din tunel în frânare, cu un scârțâit care julea timpanele. Iar secunda următoare s-a scurs în slow motion: Frânele chinuiau roțile să se oprească, fierul aluneca pe fier, mecanicul a sărit de pe scaun în picioare, picioarele tânărului s-au desprins de pe peron în plonjare. „Se aruncase așa de frumos, cu mâinile înainte, de parcă sărise într-o piscină. Era înalt, a căzut pe ambele șine așa, că dacă treceam peste el, îl tăiam în trei".

Numai că, într-un mod miraculos, metroul a oprit incredibil cu roțile la două degete de gâtul sinucigașului. Omul, nevătămat, a rămas totuși blocat sub garnitura trenului. Așa cum scrie la manual în astfel de situații, Ștefan Căpățâna a anunțat dispecerul și apoi a anunțat călătorii, evitând cuvântul sinucidere. „Din motive tehnice… un călător a lunecat pe linia de tren… vom staționa". În nebunia aia i-a rămas în minte un călător care, deși știa că este un bucureștean împachetat sub tren, a venind la el să-I certe: „Dobitoculeee, întârzii la serviciu!". Dar mecanicul nu avea timp să răspundă. În așteptarea ambulanței, a coborât pe linie să își privească în ochi sinucigașul despre care știa de la început că nu e rănit. L-a găsit bine mersi stand ghem și strigând: „Ajutor! Ajutooor!". Atunci l-a întrebat de ce a făcut-o. „Scoate-mă de aici și îți zic". Mai târziu avea să afle că iubita îl părăsise.

Din 43 de metrouri câte a condus Căpățână în cei treizeci de ani de muncă, tentative de sinucidere a avut, în mod misterios, doar pe unul singur. Același de fiecare dată: trenul cinci. Și toate au avut același motiv: dragostea. Își amintește de o domnișoară pe care o zărise pe peron „ca un punct care îmi joacă feste". I-a sărit, a frânat. Era tânără și frumoasă foc. „Mirosea a alcool și le-am zis bodyguarzilor să o ducă la poliție până își revine. Dar paznicii probabil au fost încântați că era o doamnă drăguță, le-o fi zis că nu mai are nimic, și i-au dat drumul. Și când a văzut ea că a scăpat aici, s-a dus și s-a aruncat în partea cealaltă, la Titan". Avea să scape și a doua oară, estimând greșit capătul de tunel de unde avea să iasă metroul.

Tot dragoste a fost și la inginerul salvat de el prin 2000. Omul aflase că în timp ce el trudea de zor la muncă în străinătate, nevastă-sa din România se iubea, de zor, cu un altul. Și poate nu ar fi aflat niciodată asta dacă nu și-ar fi găsit femeia acasă cu burta la gură, deși nu se mai văzuseră de cel puțin nouă luni. Așa că a înnebunit. A intrat la metrou, a coborât pe șine și s-a pus de-a curmezișul pe ele, culcat ca în patul conjugal. Mecanicul Căpățână poate nici nu l-ar fi văzut dacă curentul produs de trenul lui nu i-ar fi ridicat bărbatului un colț din pardesiu și nu i l-ar fi fâlfâit pe șine ca un steguleț de semnalizare.

Anul trecut, în mai, un bărbat de 38 de ani s-a aruncat în gol la stația de metrou Universitate. Era un avocat. George Dumitru, angajat al afaceristului Dan Adamescu, anchetat pentru că ar fi dat mită unor judecători. Prietenii îl știau ca un avocat care se ghida în viață după principiul „este bine să faci doar ce te va lăsa să pui liniștit capul pe pernă". Dumitru a căzut între vagoane și nu a murit pe loc. A mai trăit minute bune, cu dureri cumplite. Studenta Raluca Popescu a fost în trenul aflat în spatele celui sub care s-a aruncat avocatul. „La Romană se auzea că încă trăiește. S-a anunțat sprin stație că e un caz de sinucidere și lumea urla că întârziere. Apoi, doi studenți au început și ei să pună paie pe foc, că de ce s-a găsit ăla la amiază să se arunce, că vor întârzia", își amintește Raluca.

Studiile arată că sinuciderea cu metroul chiar este o idioțenie fără margini. „Studii făcute pe cazuri de suicid la metroul, din Montreal, Canada, au arătat, spre exemplu, că rata de supraviețuire e totuși destul de mare, ce-i drept cu consecințe dramatice pentru individ, multiple handicapuri și infirmități. De obicei sunt persoane la prima tentativă de suicid, care consideră că mijlocul este lipsit de echivoc. Prin asta, ce-i drept, se înșală - cel puțin în cazul aruncatului în fața metroului", explică psihiatrul Gabriel Diaconu. Și, pe lângă asta, sinuciderea la metrou nu implică doar o singură viață. Ci două. Și pe cea a conductorului.

Ștefan Căpățână este o excepție în Metrorex. În timp ce ne vorbește, în spate oprește un tren cu direcția Preciziei. Ochiul lui este format să nu se uite ca noi ceilalți, doar la vagoane, îl zărește în cabină pe un coleg de-al lui conductor. „El e George, are nenumărate…execuții". Își alege cu greu cuvântul care să desemneze rănirea unui sinucigaș. Bărbatul din spate a avut 11 sinucideri. Nu a evitat nici unul. Doar doi însă au murit. Restul au rămas cu membre sfârtecate. Dar căpățână știe cât de afectat este colegul lui: „La a doua execuție a albit brusc. A fost extrem de traumatizat. O dată l-am întrebat ce simte. Mi-a spus: «Pe ultimul pe care l-am călcat, la Piața Unirii, îi ieșea sângele din cap ca la puiul de găină»". Nu se știe câți oameni se aruncă anual în fața metroului în România și câți dintre ei supraviețuiesc, pentru că reprezentanții Metrorex țin aceste cifre secrete. La fel cum nu se știe nici câți conductori suferă căderi nervoase după un asemenea incident. Cert este că principala frică a tuturor mecanicilor cu care am vorbit este legată de sinucigași.

Victorița Cojoc, din prima generație de femei conductor la metrou, se gândește cu înfrigurare la ziua în care ar putea da peste unul. De aceea își ia măsurile ei de precauție „E normal să rămâi în conștiința ta cu o traumă. E un om totuși, nu e un gândac. Și un gândac dacă poți să îl eviți, îl eviți, o avea și el familie, de ce să îl omori dacă nu îți face rău. De câte ori mă urc pe tren spun un Doamne-ajută! și simt, așa, că mă luminez…". Psihologii atrag atenția că efectele emoționale ale unui conductor sunt extrem de puternice. Îi pot afecta atât de tare, că unii dintre ei ar putea ajunge chiar la simptomele pe care le avea sinucigașul pierit sub roțile lui. „Conducătorul metroului este în primă fază sub stare de șoc psiho- emoțional. Acest șoc emoțional va fi tradus, mai târziu, prin stres posttraumatic.

În cazul în care acest șoc nu este tratat într-un timp cât mai scurt de la incident, subiectul poate avea trăiri care duc la anxietate severă (tensiune interioară, frică, nervozitate, panica, o stare de alarmă permanentă), depresie severă, (auto-învinovățire, remușcări, regret, angoasă, suferință)", observă Alina Maria Blăgoi , psiholog Clinician Specialist.

În țările civilizate s-au introdus bariere pe peroane, astfel încât nimeni să nu mai aibă acces oricând la liniile de metrou.

Sunt ca niște vitrine transparente, lungi cât ține peronul, cu uși care se deschid doar când trenul este în stație. Iar alte țări sunt atât de departe față de noi, încât fac tot felul de studii suplimentare pentru a-i face pe oameni să-și păstreze cumpătul și viața și trupul pe peron. În Japonia s-a constatat că în stațiile cu becuri cu lumină albastră rata sinuciderilor e foarte mică, așa că au instalat peste tot lumini albastre. Lumina albastră liniștește din motive încă necunoscute, dar se presupune că e direct relaționată de starea pozitivă a oamenilor. Așa că au montat becuri albastre peste tot.

În contextul proiectelor de modernizare a infrstructurii, Metrorex va lua în calcul o asemenea investiție în viitor, care să contribuie la diminuarea fenomenului. Psihiatrul Gabriel Diaconu vede situația mai nuanțat: „Discuția e foarte delicată: în ce măsură autoritatea transportatoare a luat precauții ca astfel de incidente să nu aibă loc? Prin analogie, nu poți spune că arhitectul unui pod de pe care se poate sări e în vreun fel responsabil că oamenii se aruncă de pe el. Pe de altă parte, dacă autoritățile ar pune bare anti-suicid sau scuturi anti-suicid la metrou, probabil că astfel de situații nu ar mai avea loc".

Urmărește VICE pe Facebook.