Ex-abrupto, o situație: În fața mea stă o fetiță de maxim 12 ani. Cântăreața Sia apare pe scenă. Fetița ridică, simultan cu alte câteva sute de oameni din public, telefonul mobil și începe să filmeze. Sia cântă primele versuri din concert. Fetiței i se blochează touchscreen-ul telefonului și lovește butonul de restart de mai multe ori la rând. Pe scenă apar dansatorii, încep proiecțiile, show-ul de lumini. Fetița strânge telefonul cu ambele mâini și începe să plângă.

Melodia se termină. Se aud câteva urale din spate, în jurul meu nu aplaudă nimeni. Sunt singurul care clăpăie din palme. Mă simt prost, mă opresc.

Spectatorii au mâinile ocupate să uploadeze video-ul pe Instagram sau să încheie live-ul de pe Facebook. Rumoarea se amplifică în pauzele dintre melodii. Câteva femei încep să speculeze că nu este chiar Sia, în persoană, pe scenă.

„Ar putea fi oricine sub peruca aia!", aud din dreapta mea.

După a doua melodie, s-au arătat primii nemulțumiții de faptul că interpreta n-a interacționat cu publicul.

„N-a zis și ea un «Bună seara, București!», nimic", spune o tipă.

Lumea se mai animă când începe unul din șlagărele pe care le știm cu toții.

Sunt la concertul Siei din Piața Constituției și nu știu pe care din cele două show-uri să le urmăresc mai întâi: pe cel perfect performativ-teatral de pe scenă sau spectacolul din public.

Pe toată durata celor 70 de minute, cât a durat show-ul, m-am dat când mai la stânga, când mai la dreapta, pentru că nu vedeam scena de mâinile celor care au filmat cap-coadă concertul. În rest, am fost ocupat să ignor valul conspirativ din jurul meu.

Concertul s-a terminat, dar întrebările au rămas în mintea mea, pe bloguri și-n statusuri pe Facebook. Am încercat să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu noi, publicul de astăzi, de suntem atât de pătrunși de noi înșine încât uităm de artistul pentru care am plătit jumătate din salariul minim pe economie ca să-l vedem.

O mulțime de pre-adolescenți cu telefoane mobile în mână filmează concertul Siei. Mâinile unora ajung fix în fața mea și-mi este imposibil să văd scena.

Încerc să nu judec, ci doar să constat.

Evident, fiecare face ce vrea cu viața, telefonul, timpul și banii lui. Înainte să citești mai departe, trebuie să știi că tipul ăsta de discurs despre cum ar trebui să ne închidem conturile de Facebook, să nu ne mai facem selfie-uri și să trăim ca-n 1996, mi se pare retrograd și pretențios. Dar tot cred că e ceva de discutat aici.

Când aveam 12-13 ani, apogeul tehnologiei pentru mine era să mă înjur cu unii pe un forum online, atunci când veneam de la școală și nu se futea conexiunea de dial up. Nu existau încă telefoane cu internet, tablete și wifi. În fond, poate că discrepanța dintre lumea în care am crescut eu și cea în care o fac copiii de astăzi este la fel de mare ca cea dintre bunicii mei și mine.

În timp ce plec de la concert, un prieten îmi spune că poate asta va fi una din posibilele versiuni ale industriei de divertisment din viitor: un performer vine să se întâlnească live cu fanii lui, care transmit totul prin gadget-uri, fără a mai participa activ. Până când noțiunea de live își va pierde sensul actual și totul va fi un mare streaming.

O tipă din public se întoarce cu spatele spre scenă și își lungește buzele spre telefonul mobil. Vrea să își facă selfie-ul perfect cu Sia. Nu are mari probleme, Sia nu se mișcă, stă 90% din timp într-o poziție fixă.

De ce vrem să-i imortalizăm personal, cu aparatura noastră, pe artiști la evenimente care de regulă sunt înregistrate, oricum, de profesionisti? E doar un mod de a ne valida propria persoană în ochii celorlalți, prin faptul că ne anunțăm participarea la un eveniment care ne avantajează?

Sau poate faptul că filmăm atât de mult este tocmai modul nostru de a ne arată dragostea față de performeri, până în punctul în care unii artiști interzic înregistratul cu telefoanele mobile pe durata concertelor?

Dacă tocmai frica de a nu pierde nimic din ce face artistul nostru favorit, ne face să părem absenți? Sentimentul ăsta provine dintr-un gen de anxietate, cu care noi, millennials-ii, am crescut. Este atât de uzual, încât a primit chiar și o prescurtare: FOMO (fear of missing out).Unii psihologi spun că tehnologia actuală ne permite să ținem sub control frica constantă că, orice am alege să facem, vom pierde ceva.

Așadar, s-ar putea să fie doar începutul unei transformări a relației dintre public și artist, la care ne vom ralia în timp.

Un input personal: din postura meseriei mele de actor, ideea de a fi pe scenă și de a nu vedea fețele spectatorilor, ca și când aș fi înconjurat de un ocean de telefoane mobile cu blițul pornit, îmi dă fiori.

Ce am învățat de aici: Ne vom adapta și la imaginea asta ușor extraterestră în care nu mai participăm propriu-zis la evenimente live. Sunt optimist, pentru că cercetătorii spun că ne putem adapta la orice.

Așa cum ți-am spus deja, nu prea s-a aplaudat la concertul Siei. Entuziasmul s-a manifestat mai mult prin strigăte către scenă și fredonatul șlagărelor.

Dar asta nu e o problemă. Universitatea Uppsala din Suedia a publicat un studiu unde se arată că aplauzele oricum nu reflectă ceea ce crezi, adică acel val de apreciere, ci mai degrabă sunt un impuls de grup, extrem de ușor de influențat.

În timp ce citeam despre istoria dubioasă a apariției bătutului din palme, m-am mai împăcat cu ideea că fenomenul este pe cale de dispariție. Și asta nu doar la noi. Dacă ții cont că în istorie aplauzele au fost de multe ori cumpărate, ca să manipuleze masele de oameni, abolirea lor n-o să ți se mai pară un fenomen atât de deosebit.

Încă de acum câteva sute de ani au existat chiar organizații care furnizau aplaudaci. În studiul universității suedeze se mai arată că aplauzele în vremurile noastre au ajuns să fie substituite de aprecierile din rețelele de socializare, precum like-urile.

În fine, dacă ne referim la un concert, întrebarea e puțin mai concretă de atât: cum ar mai putea cineva să mai aplaude, când are mâinile ocupate cu un gadget?

În timp ce discutam subiectul în redacție, o colegă mi-a spus:

Ideea asta mi-a adus aminte de o campanie de acum câțiva ani, în care niște cetățeni români exasperați de aplauzele de la aterizarea avioanelor, au făcut o pagină de Facebook ca să-i roage să se oprească. S-a ajuns chiar și la o petiție online pentru asta.

Și în afară se discută pe forumuri acest subiect. Cele mai votate răspunsuri ale utilizatorilor spun că bătăile din palme la aterizare sunt întâlnite la cursele low-cost, la pasagerii care zboară pentru prima dată. Da, se sugerează că veniturile modeste ar avea o legătură cu asta. Alții sunt de părere că arătarea recunoștinței față de pilotul care te-a adus în viață nu mai este justificată, întrucât nu mai trăim de mult vremurile primelor zboruri, și că este o cerință minimă pe care o ai atunci când plătești bilet.

Sigur, cel mai amuzant e să urmărești când se întreabă expații de ce aplaudăm la aterizare.

Ce am învățat de aici: Aplauzele sunt un impuls pe cale de dispariție în divertisment. Dar mă simt mai în siguranță să știu că ele se vor perpetua la noi, la români, prin celula de călători aerieni care aplaudă la aterizare.

Dacă-l iei repede, românul e om tare mândru de proveniența lui, atunci când nu i se face rușine cu ea. 91% din românii chestionați într-un sondaj spun că se fălesc cu naționalitatea lor. Ai zice că stăm bine cu încrederea noi și că asta justifică apariția curentelor naționalist-conversatoare. Practic, suntem mândri de noi și vrem să rămânem „în cetate" doar noi cu ai noștri.

Explicația asta a naționalismului românesc poate avea sens, însă studii sociologice recente arată că se poate aplica doar națiunilor puternice, c-o forță militară solidă. Restul țărilor (România included), puternice doar prin alianță (gen NATO) și vulnerabile dacă-s lăsate de capul lor, sunt chiar mai predispuse la a dezvolta sentimente naționaliste. De frică, nu din mândrie, așa cum se întâmplă în țările puternice.

Așadar, tot frica pentru propria siguranță e activată și când cântăreții străini invitați în țară nu par să știe unde se află. Raționamentul pe care îl propun psihologii din zona de studiu a naționalismul, s-ar putea formula așa:

Cam nasol să ai un wake up call de genul ăsta, fix de la formația ta preferată. Ai spune că Morcheeba, Metallica și Lenny Kravitz nu împart nimic muzical, însă toți au în comun faptul că au concertat la București, deși ei credeau că sunt la Budapesta.

Sia nu a crezut că este nici la Budapesta, nici la București. De altfel, nu a vorbit nimic pe toată durata concertului, iar asta a avut asupra oamenilor exact efectul pe care l-ar fi avut dacă credea că se află la unguri. Pe toata durata spectacolului, cât și după, prin online, oamenii din jurul meu se întrebau dacă dansatorii de pe scenă sunt cei din videoclip, dacă vocea e live și dacă Sia… e chiar Sia. Și nu în ultimul rând dacă știe că se află în România.

Trebuie să știi că, în economia performance-ului, a fost de înțeles tăcerea ei: atunci când propui o experiență performativ-teatrală, convențiile clasice de concert care implică interacțiune, nu se mai aplică. În plus, conceptul spectacolului are rădăcini mai vechi în viața personală a Siei, care a decis să nu-și mai arate fața, pentru ca celebritatea ajunsese să îi afecteze viața privată.

Ce nu știau spectatorii, care au crezut că n-a vorbit cu bucureștenii din „lipsă de interes pentru țara în care se află", este că interpreta face același spectacol peste tot. De altfel, nu doar la noi au existat oameni confuzi. De exemplu, câțiva fani israelieni au luat atitudine și au dat-o în judecată pentru că a fost prea plictisitoare.

Genul ăsta de situație, în care simțim că ne este minimalizat sentimentul de apartenanță națională, e ciudată, întrucât Sia nu a făcut nimic deosebit decât ceea ce face de obicei.

Așadar, devine de înțeles reticența românului față de orice îi e străin (vezi: problema refugiaților, cea a minorităților etnice sau sexuale), dacă se agită ca un pepsi gata să explodeze pentru că un pop star nu dă semne că știe unde e țara noastră pe hartă.

Ce mi se pare ciudat e toată presiunea asta pusă pe artiștii din sfera pop, ca și când felul în care se comportă ei pe scenă ne-ar periclita siguranța națională. Asta în timp ce cu clasa politică, care fix cu asta se ocupă, pare că suntem mult mai indulgenți.

Mulțumim, Lenny Kravitz! Mulțumim, Sia! Confundați-ne în continuare cu Ungaria sau ignorați-ne pur și simplu. Poate dacă trecem și mai mult prin asta, n-o să mai așteptam ca artiștii ca voi să ne valideze nesiguranțele naționale.

Ce am învățat de aici: N-a fost ușor să aflu că suntem într-atât de complexați, încât devenim paranoici chiar și când un performer, pur și simplu, tace.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre concerte:
Ce am învățat despre români, după concertul Carla's Dreams unde au leșinat tineri
Ghid pentru cei care merg singuri la concerte
Ghid de bun simț: Cum să nu fii un cârnat antipatic la concerte