Cum m-am confruntat cu faptul că-s grasă

Aveam nouă ani şi zăceam în pat cu ochii închişi. Număram până la 30 şi spuneam „Te rog, Doamne, fă-mă slabă." La finele celor 30 de secunde, deschideam ochii şi mă uitam la corpul meu nud. Dumnezeu nu schimbase nimic.

Am încercat din nou, mă gândeam doar că trebuia să mă străduiesc mai mult. Mi-am închis ochii şi, în a doua încercare, număram mai lent secundele. N-a mers, şocant, dar am vrut să încerc iar. În a treia şi ultima încercare, am numărat foooarte lent fiecare secundă. Şi nimic.

Dumnezeu a avut trei ocazii să-mi transforme corpul ca prin magie şi n-a făcut nimic. Care-i faza, bă? Poţi să desparţi Marea Roşie şi să construieşti un vas atât de mare că au încăput două bucăţi din fiecare specie de animal, dar n-ai fost în stare să dai jos câteva kile de pe o fetiţă de nouă ani? Începeam să înţeleg cum funcţionează ateismul.

La vârsta aia, eram obsedată de greutatea mea. Nici măcar nu eram grasă, dar eram consumată de teama c-o să ajung grasă. Şi mă pricepeam să ascund asta, la fel ca majoritatea celor care au tulburări de alimentaţie. După ce mâncam o felie de pâine, săream coarda ca să ard caloriile. În loc să iau prânzul la şcoală, sugeam o acadea, pentru că nimic nu-i mai sănătos ca o bilă de zahăr pe băţ, nu?

Într-o zi, m-am plâns doctorului că mă durea burta şi am aflat că sufeream de o constipaţie severă. Mi-a arătat o radiografie a stomacului meu şi a desenat cercuri largi cu degetul. „Vezi astea? Ăla-i rahatul tău." Nu am înţeles despre ce vorbea, dar taică-miu s-a prins. De atunci, el şi mama mi-au supravegheat dieta mai strict. După câteva săptămâni, am învăţat să mă concentrez mai puţin asupra corpului meu şi mă simţeam bine iar.

Mă rog, pe cât de bine se poate simţi o fată în creştere în legătură cu ea însăşi. Din păcate, ura faţă de corpul tău e un fel de rit de maturizare pentru femei. Merge mână în mână cu menstruaţia şi cu descoperirea masturbării cu capul duşului. Eu doar am trecut prin prima fază la o vârstă fragedă. Când am ajuns în liceu, frica mea a devenit realitate. Acum chiar eram supraponderală, dar de data asta nu-mi păsa.

Nu eram sigură de unde a venit toată grăsimea asta, dar am presupus că era ceva legat de faptul că-mi întârziase ciclul. Mai târziu, am aflat că sufăr de sindromul ovarian polichistic (PCOS), o tulburare hormonală de care suferă milioane de femei. Cauza nu e foarte clară, dar e, cel mai probabil, o afecţiune genetică.

Femeile care suferă de asta, trec prin multe chestii, precum chisturile ovariene şi un ciclu menstrual neregulat. Poate duce şi la infertilitate, dar având în vedere vârsta şi veniturile mele anuale, asta era doar un bonus. Cel mai vizibil efect pe care PCOS îl are asupra femeilor e că face îngrăşarea uşoară şi slăbirea mult mai grea. După ce nu-mi mai venea ciclul în mod regulat, m-am balonat.

În liceu, aveam tot felul de iluzii. Eram o adolescentă ferm convinsă de heterosexualitatea ei, iar singurul lucru din mintea mea erau băieţii. Tot ce voiam era să am prieten, dar m-am convins că singurul mod în care pot să fac asta e să-mi schimb personalitatea. Nu-mi păsa de cum arătam, cât îmi păsa să fiu remarcată pentru punctele forte pe care le căutam într-o pereche: un simţ al umorului puternic şi cunoştinţe din domeniile care mi se păreau intelectuale (filmele lui Wes Anderson şi Devendra Banhart)

S-ar putea să te surprindă, dar greşeam. Băieţii nu se îngrămădeau în jurul fetei dolofane din trupa de teatru a şcolii care dădea citate arogante din Rushmore. Poate că eram narcisistă, dar în loc să mă gândesc că nu eram destul de bună pentru alţii, am mers pe ideea că restul nu erau destul de buni pentru mine, ceea ce m-a făcut foarte pretenţioasă în legătură cu tipii. (În unele cercuri, chestia asta e numită „mecanism de apărare," dar mie îmi place să mă gândesc că pur şi simplu ştiam ce voiam.)

Când m-am făcut mai mare, printr-o întorsătură crudă a sorţii, am căpătat şi mai multă încredere în mine şi-n aspectul meu. Din păcate, pentru o femeie supraponderală, asta e ca şi cum ai câştiga la loterie. Desigur, aveam (şi încă mai am) momente în care urăsc totul legat de faţa mea urâtă şi grasă şi de burta mea greţoasă. Eventual, am realizat că toate femeile trec prin aceste sentimente, indiferent de cât de slabe sau grase sunt.

Greutatea maximă am atins-o în facultate. Aveam 80 de kile şi aveam 1,5 metri, adică eram oficial obeză. La acea vreme, nu mă deranja atât de tare. Ştiu c-ar fi trebuit (conform mamei mele şi societăţii), dar nu m-a deranjat. Când mă uitam în oglindă, nu vedeam o persoană urâtă. Eventual, am slăbit un pic, pentru că nu mai aveam acces la cantina facultăţii. Dar tot grasă am rămas.

După mulţi ani în care am fost obligată de factori externi să încerc să slăbesc şi în care n-am reuşit, am ajuns la concluzia că viaţa e mai bună, dacă nu stai să-ţi numeri caloriile şi nu te simţi ca o ratată, pentru c-ai mâncat o felie de pâine la restaurant. Încă mai aud voci care-mi spun să slăbesc naibii 20 de kile odată. Mă urmează peste tot ca-n A Beautiful Mind.Şi, precum matematicianul schizofrenic John Nash, m-am educat să nu las acele voci să-mi controleze viaţa, deşi n-o să dispară niciodată.

Crezi că eu nu ştiu că, dacă aş slăbi 20 de kile, aş putea să mă transform din prietena haioasă dintr-o comedie romantică în personajul principal? Crezi că nu ştiu că, dacă slăbesc 20 de kile, o să fiu hărţuită sexual de două ori mai mulţi tipi prin baruri? Crezi că-mi depăşeşte intelectul că mi-ar fi mult mai uşor să fac roata fără alea 20 de kile? Ştiu asta, dar tot nu-mi pasă. Momentan, mă simt bine că sunt cât de cât sănătoasă şi că mă plimb foarte mult pe jos. Deşi îmi place să scriu pe Twitter că mă excită pizza, am dus o viaţă destul de sănătoasă când am devenit adult. Nu una strictă, dar mai sănătoasă ca un american normal. Ştiu că asta nu spune multe, dar hai să zicem că am quinoa în frigider şi ştiu ce-s alea seminţele de salvie. Cât de cât.

N-o să mint că nu mi-ar plăcea să fiu slabă. Ar fi de căcat. Tot ce spun e că nu urăsc faptul că-s supraponderală. Un bărbat de vârstă medie care-mi atinge vaginul des cu obiecte metalice (adică ginecologul meu) îmi spune că slăbitul e singurul lucru care mi-ar vindeca PCOS-ul. Asta e singura mea motivaţie să pierd câteva kilograme, dar nu mă grăbesc. E ciudat să te simţi prost, pentru că nu te dispreţuieşti.

Unii dintre voi o să zică că n-ar trebui să promovez ideea de a-mi privi corpul pozitiv, pentru că vi se pare urât. S-ar putea să mascaţi dezgustul vostru faţă de grase prin nişte rahaturi despre sănătate, de parcă nu murim cu toţii la un moment dat. Dar e OK. Pentru fiecare zece tipi pe care-i oripilez, se găsesc zece care vor să mi-o tragă, indiferent de vergeturile de pe sânii mei şi celulita de pe coapse. Şi atât timp cât mă gândesc la asta, mă simt destul de OK.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre femei grase:
Cea mai grasă mamă din lume De ce mă urăsc femeile pentru că sunt frumoasă Fatshioniste