Mă numesc Stanciu Alexandru Cătălin, da' mi se spune Alecu. Am 38 de ani, HIV, Hepatita C și mi-am pierdut jumate din piciorul stâng acu' trei luni, în penitenciar.

Am luat un an și două luni pentru furt. M-au închis în mai 2014, la Penitenciarul Spital București Jilava, unde e o secție specială pentru cei bolnavi de HIV. Cred că e singura din țară. La Jilava e regim închis.Te scoate la aer doar două ore pe zi. Și o oră la telefon, pe hol. Nu facem munci, nimic. Avem doar o bibliotecă, dar nu prea merge nimeni, nici nu prea ne scot pentru asta. Sunt 320 de bolnavi aici. Noi stăteam 20 de inși, într-o celulă extrem de mică…

În penitenciar e mai greu cu tratamentul, că ba au, ba nu au pastile. Eu sunt și pe tratament de metadonă de câțiva ani, iar în penitenciar îmi dădeau pastile pentru ambele. În fiecare seară luam Reyataz și Norvir pentru HIV. Când le-am zis că sunt agitat și nu pot să dorm, mi-au mai dat și Diazepam, două pastile pe seară, timp de șase luni.

Când nu aveau pastile, îmi spuneau că nu le-au dat cei de la spital, că nu au fost trimise spre ei. Dar, de cele mai multe ori, dacă le spuneam ceva, îmi închideau ușa. Pur și simplu nu eram băgat în seamă. Cel mai mult am stat fără tratamentul pentru HIV două luni. Nu m-am simțit rău. De la tratamentul ăsta nu ai nicio stare, așa cred eu. Poate că înăuntru organismului se întâmplă ceva, dar eu nu am simțit nimic, așa că nu am simțit nici când mi-a lipsit.

Pe 1 mai anu' ăsta am avut o durere la picior. A început să mă înjunghie, ca și cum mi-ai fi băgat un cuțit în carne vie, simțeam așa, că mă taie cineva în talpă. Am ieșit la cabinet, i-am spus doamnei doctor ce simt la picior și mi-a zis: «Du-te în cameră, că n-ai nimic ». Mi-a dat un Piafen, nu m-a crezut. În penitenciar, de cele mai multe ori, nu suntem crezuți când ne doare ceva, toți au impresia că spunem asta doar ca să ne mai scoată de pe cameră. Durerile au început să vină și mai mari. Așa din senin. Nu am făcut nimic, nu m-am lovit, nu m-am drogat, absolut nimic.

Cu cât mă durea mai tare, cu atât băteam mai tare în ușă, să mă audă cineva. Mai mult de 24 de ore nu s-a întâmplat nimic. Abia a doua zi seara a venit directoarea penitenciarului, Tira (n.r. - Mariana Tirea), care e și medic. M-a întrebat ce problemă am. I-am spus: „Doamna directoare, trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră‟. Știam că asistenta, când a sunat-o, i-a spus: „E drogatul ăla de Stanciu Alexandru, care ia metadonă". Așa suntem văzuți toți cei care luăm metadonă.

Tira s-a uitat un pic la piciorul meu, care era roșu și zvâcnea. Și ce crezi că mi-a spus? Să stau cu piciorul în sus, de care mi-a legat niște gheață. Așa m-a ținut patru zile. Mi-a mai dat cu gheață și câte un Piafen, din când în când. M-am speriat și l-am sunat pe fratele meu. L-am rugat pe el să vină în audiență la doamna director, că am niște dureri de mor și nu știu ce să fac. Să îi spună să îmi facă ceva. A venit și directoarea, i-a spus că nu știe nimic despre cazul meu, că e prima dată când aude. Asta după ce ea îmi legase gheață la picior.

După, mi-a venit un transfer la Rahova la spital, dar nicidecum pentru picior, ci pentru detoxul cu metadonă. Din șase în șase luni eram dus să mă verifice cum stau. Asta a fost salvarea mea. Eu atunci nu mai puteam să merg, de abia mai puteam să calc pe piciorul stâng.

La Rahova, când m-am descălțat și m-a văzut medicul de gardă, mi-a spus: „Bă, băiatule, cum ai rezistat atâtea zile cu piciorul așa?". M-a trimis de urgență la Spitalul Militar, unde m-au întins cu piciorul pe un aparat performant și m-au dat cu un gel pe picior. Aproape că nu am simțit nici gelul, nici mâna medicului. În stânga, la un alt aparat, vedea cum îmi circulă sângele. Doctorul mi-a spus: „Băi, băiatule, te-au adus prea târziu la noi, nu îți mai circulă sângele prin picior, s-a îngroșat". Aveam ischemie acută.

„Piciorul tău nu mai poate fi salvat, ai dat în cangrenă", mi-a zis doctorul, cu o lună înainte să mă eliberez. Nimeni nu mi-a explicat de la ce s-a întâmplat. Dar când i-am zis doctorului de la Spitalul Militar că fumez, mi-a spus să las țigările, că altfel o să mi se întâmple și la piciorul celălalt la fel. Pe ăsta trebuia să mi-l taie. Am întrebat dacă nu se poate face altceva, că știam că se mai pot schimba niște vene. A zis că am venit prea târziu pentru asta. Dar stai puțin, că nu am venit eu, pe mine abia acum m-au adus. Cât ești închis, ești exact ca un colet, ei te duc când și unde vor.

În cinci zile, după ce mi s-a înroșit piciorul, s-a înnegrit ca strugurii toamna. Deja nu mai puteam călca deloc în el, dacă voiam să merg, o făceam șchiopătând.

Pe 1 mai a început să mă doară piciorul, pe 7 mai am ajuns la spital la Rahova și pe 8 eram deja programat la operație, să mi-l taie.

În mai 2014, în urma unei plângeri din partea unui deținut din Penitenciarul Spital București Jilava, s-a recoltat o probă de apă din care a reieșit că nivelul de amoniu, precum și cel de mangan sunt peste limită, fapt ce periclitează starea de sănătate a persoanelor care consumă această apă. La cererea Avocatului Poporului, în urma acestei analize, Administrația Națională a Penitenciarelor s-a angajat să verifice și să remedieze situația, în funcție și de resursele financiare disponibile.

În dimineața zilei cu operația, a venit doctorul să mă întrebe dacă sunt pregătit. I-am spus că nu, că nu vreau să-mi mai taie piciorul. Au venit niște psihologi, au stat de vorbă cu mine, au spus că sunt tânăr, că mai bine mi-l tai acum, că după poate nu vor mai salva nici genunchiul, că e mult și nu cred că mai rezist să mai stau cu el așa încă 20 de zile, până mă eliberez. I-am înțeles și până la urmă am căzut de acord să mi-l taie. Am dat declarația aia că sunt de acord și gata.

Pe masa de operație, altă belea. Nu au putut să-mi ia sânge, că nu prea aveam vene. Apoi, când să-mi facă anestezie, mi-a făcut în coloană, să nu mai simt de la brâu în jos. Eu mă tot mișcam și anestezista mi-a spus: „Băi, canalistule, vezi cum stai!" Așa vorbeau cu mine peste tot: „Băi, canalistule" și „Băi, drogatule". Toți cei pe metadonă sunt niște drogați și niște canaliști, tot ce pățesc e din cauza lor.

După operație am stat o zi la terapie intensivă, apoi m-au trimis pe secția normală. Mi-au făcut antibiotice, mi-au făcut niște injecții pentru decoagularea sângelui, mi-au schimbat pansamentul la două zile și după două săptămâni m-au trimis înapoi la spitalul Jilava, mi-au spus că sunt ok cu piciorul și că trebuie să fiu transportat.

Când m-am întors la Jilava, doctorii de acolo se purtau altfel cu mine. Acum, că nu mai aveam picior, eram altcineva. Vorbeau mai frumos, știau și ei că e din vina lor. Oricum, nu am primit nici cârje, nici nimic. Fratele meu mi-a adus, le-a luat cu o sută de lei de la o farmacie. În spitalul penitenciar Jilava nu există nicio facilitate pentru persoanele invalide. Cât am fost eu acolo, mai erau unu fără o mână și altul ca mine, fără picior. Nu aveam nimic. La baie, mă duceau doi tovarăși, mă ținea unul din stânga și altul din dreapta. Mă spălau. Așa e în pușcărie, te ajuți.

Am vorbit și cu medicul Micu Bogdan, chirurgul de la Spitalul Rahova, cel care a făcut operația de amputare. Acesta mi-a spus că, „dacă i s-a amputat piciorul, cu siguranță asta era singura posibilitate medicală, că noi aici nu tăiem picioare doar așa". Pentru a primi mai multe detalii, mi-a spus că pacientul trebuie să depună o cerere, iar el îi va căuta dosarul medical, fiindcă „am mai avut multe cazuri de atunci". În România, anul sunt amputate aproximativ cinci mii de membre.

Au urmat două cereri trimise la Penitenciarul Spital București Jilava, prin care am cerut o audiență cu directoarea instituției, care este și medicul pe care Alex îl acuză că nu l-a tratat, precum și eliberarea dosarului său medical.

Ambele cereri mi-au fost refuzate, în baza legii privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, unul dintre motive fiind că doar pacientul poate cere eliberarea dosarului său medical. Am citit și eu legea respectivă, iar articolul 60 spune la punctul 1 că oricine are acordul scris al persoanei poate solicita informații.

Solicitarea mea a fost însoțită de acordul scris al lui Alex. Alături de refuz, mi se mai spune că „pe perioada internării, bolnavul a primit îngrijiri medicale specifice afecțiunilor".

În data de 7 iunie m-am eliberat. Sunt Alecu, am 38 de ani, HIV, Hepatita C, un cazier pătat de două ori și tocmai mi-am pierdut un picior, în penitenciar. Acum sunt înscris la programul cu metadonă și trăiesc cu 150 de lei pensie de handicap în garsoniera unei surori din Pantelimon.

Ultima dată am vorbit cu Alex în august. De atunci am tot încercat să dau de el, să îl rog să depună o cerere pentru a-și solicita dosarul medical din penitenciar și a vedea ce a consemnat acolo medicul care l-a tratat la Penitenciarul Spital București Jilava. Alex nu mai are același număr de telefon și nici asistenta socială, Alina Dumitriu, cea care m-a contactat fiindcă Alex voia să vorbească despre ce i s-a întâmplat, nu l-a mai văzut de ceva timp.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citește și alte materiale despre pușcării:
Un transexual într-o pușcărie pentru bărbați
Am fost să văd cum e prima zi de școală în pușcărie
Ce poezii ar putea să scrie românii celebri de la pușcărie