​Cum s-a schimbat viața musulmanilor după atentatele din America de la 11 septembrie

O generație de tineri musulmani a trăit experiența unică de a fi discriminată sub pretextul eliberării.

Sora mea și-a pus prima oară hijabul la vârsta de douăzeci de ani. Îmi amintesc culoarea primului ei văl – verde pal, fin, făcea cute în jurul ochilor ei zâmbitori și îi învăluia perfect fața rotundă ca o lună. Sora mea a fost una dintre cele mai frumoase femei pe care am cunoscut-o – singura ei concurență era mama. Avea buze pline, roz ca miezul smochinelor, uneori crăpate pe timpul verii. Era puternică, inteligentă și impunătoare.

Aveam 13 ani când și-a pus hijabul. Asta era la doi ani după evenimentele tragice de la 11 septembrie.

Stăteam în camera ei. Fereastra dădea spre piscina noastră albastră în care pluteau frunze din copacul de mango. Dar nu mă simțeam deloc liniștită. Tot corpul îmi era străbătut de panică. Aveam un gol în stomac de îngrijorare pentru ce avea de gând să facă. Mi se părea că asist la un jurământ sau un ritual important, ca cel în care un samurai își pune pentru prima oară armura.

Sora mea mi-a explicat că hijabul chiar e ca un fel de armură. Mi-a zis că funcționează ca un scut împotriva lumii bărbaților – a patriarhiei – în care femeile sunt de unică folosință. Hijabul e ca un test; încurajează bărbații să ia femeile în serios, nu pentru frumusețea lor, ci pentru intelectul lor. Cea mai bună explicație pe care am primit-o de la sora mea e că hijabul e ca o a doua piele; te protejează de toate vibrațiile negative.

Prima dată când am realizat că sunt musulmană și, prin urmare, diferită, a fost în școala primară, când nu știam niciun cuvânt din imnurile creștine la ora de religie. Mai știam că nu există un curs dedicat religiei mele – Islamul – pentru că pe atunci era considerat kosher ca toți copiii de alte religii să studieze Biblia. Înainte mă gândeam că asta are scopul de a răspândi toleranța religioasă, dar cu cât am înaintat în vârstă, am realizat că motivul era lenea. Totuși, în mod ciudat, mi-a plăcut.

Sora mea avea cu șapte ani mai mult decât mine și frecventa cursurile unei școli catolice de fete din suburbiile orașului Brisbane. Purta o uniformă compusă dintr-o cămașă galben pal și o fustă verde în pătrățele și șosete și pantofi de un maro urât. În fiecare zi o luam de la școală cu mașina împreună cu tata. El stătea în mașină, eu mă plimbam pe holuri și, dacă aveam noroc, vedeam călugărițele sau chiar stăteam de vorbă cu Sora Catherine, preferata mea, care era foarte zeloasă și entuziastă. Am dezvoltat o dragoste pentru religie și spiritualitate pe holurile acelea.

Părinții mei nu erau prea religioși, dar nu se poate spune nici că nu erau deloc. Mama e pictoriță și a lucrat cu copii part-time. Se roagă de cinci ori pe zi de când o știu. Tata e un marxist pasionat de relații internaționale și de filantropia islamică. A fost inspirat profund de Coran, deși nu l-a impus niciodată mie sau surorii mele. El m-a învățat toate lucrurile pe care le iubesc și le apreciez la Islam.

Ne uitam împreună la documentare despre arhitectura islamică sau mergeam la expoziții de artă islamică. Am învățat devreme despre știința islamică, despre cum e responsabilă pentru atâtea descoperiri istorice și pentru invenții precum tratarea cataractei. De la filosofie la astronomie – de la Ibn Battuta (un călător și istoric musulman) până la Avicenna (renumitul medic și filosof) – am citit obsesiv despre vremurile când Bagdadul era în floare. M-am bucurat de versurile poetului Rumi, am fredonat melodiile lui Nusrat Fateh Ali Khan și am visat despre univers și galaxiile din jurul meu.

Cred că există un citat de Mohsin Hamid, în care el spune că în ziua dinainte de 11 septembrie era doar un alt american ca oricare altul, doar că avea un nume mai ciudat. Apoi, în ziua de după 11 septembrie, a devenit deodată musulman – era o țintă, trezea suspiciune.

Nu pot număra pe degetele de la mâini de câte ori a fost hărțuită sora mea pe stradă pentru că purta hijab. Am auzit atâtea povești despre femei musulmane hărțuite sexual. Am auzit și de cazuri extreme, în care astfel de agresiuni se încheie cu o crimă.

Anul acesta, Richard Dawkins, omul de știință ateu pe care îl știm cu toții, a sugerat să se transmită videoclipuri erotice delicate, care respectă femeia, în teocrații musulmane precum Iranul, cu scopul de a zdruncina religia instituționalizată care există în aceste societăți. Acest discurs, unul de intervenționism modern și sexual, sugerează că musulmanii sunt niște creaturi neobișnuite care nu știu nimic despre plăcere, ci doar despre dogmă. Fetișizarea Islamului drept un monolit vinovat dirijat de egoul masculin înseamnă ignorarea tuturor femeilor puternice care au făcut lucruri importante în lumea musulmană. Dacă citești Paradisul la picioarele ei, a lui Isobel Coleman, vei vedea că scriitoarea disecă feminismul în Islam, din țară în țară. Dawkins vrea să ne salveze pe noi musulmanii, de viețile noastre plictisitoare și asexuate cu ajutorul pornografiei, dar e interesant cum nu realizează că aceste teocrații sunt guvernate mai ales de patriarhie. Ceea ce înseamnă că bărbații sunt problema, nu religia.

Bineînțeles că Dawkins nu e conștient de nuanțele sexualității feminine. Nu pare să înțeleagă că sub toate vălurile acelea se ascunde ceva erotic. M-am plimbat pe holurile mall-urilor din Emirate, pe străzile orașelor saudite – și peste tot plutește în aer un parfum intoxicant. Mama spune uneori povestea asta amuzantă despre vecina ei, de când locuiam în Canada. Vecina purta o burqa și, într-o zi, a chemat-o pe mama la ceai. Când a deschis ușa, era înfășurată toată în văl ; după ce mama a intrat în casă, tipa și-a dat jos burqa, dintr-o mișcare, și a dezvăluit pantalonii scurți sexi și maieul cu leopard print tras peste un sutien colorat. Sexualitatea e mult mai complexă decât panourile publicitare cu corpuri albe transpirate.

Probabil că Dawkins nu crede în Dumnezeu pentru că nu poate crede în altceva decât în el însuși. Bărbații ca el sunt atât de consumați de propriul ego încât presupun că femeilor occidentale nu le lipsește nimic. Că pe altarul libertății și democrației, noi, ca femei, ne-am primit toate drepturile și totul e ok. Că în America sau în Europa femeile nu mai sunt hărțuite pe străzi ; că femeile sunt plătite egal cu bărbații; că 40 până la 70 de procente dintre victimele de sex feminin ale crimelor nu sunt ucise de propriii lor parteneri ; că 83 de procente dintre fetele cu vârste între 12 și 16 ani nu trăiesc diverse forme de hărțuire sexuală în școlile publice ; că drepturile de reproducere ale femeilor nu sunt guvernate de un corp de fanatici religioși cunoscut sub numele de guvern. Pe bune?

După masacrul din redacția Charlie Hebdo de anul acesta, s-a discutat mult despre libertatea de exprimare. #JeSuisCharlie a devenit un fenomen internațional, iar liderii lumii au declarat că susțin un concept al libertății pe care unii dintre ei nici măcar nu l-au instituționalizat în propriile țări. Președintele francez Francois Hollande a exclamat: „Există tensiuni în străinătate, unde oamenii nu înțeleg atașamentul nostru pentru libertatea de exprimare…Am văzut protestele și aș zice că în Franța sunt respectate toate credințele. "

Totuși, în 2010, senatul Franței a interzis purtarea de niqab și burqa. Cu șase ani mai devreme, Fadela Amara, o musulmană care era ministru junior în guvernul francez, a apărat legea controversată a Franței care interzicea purtarea vălurilor în școli astfel: „Vălul e simbolul vizibil al subjugării femeilor și nu își găsește locul în instituțiile secularizate din sistemul de școli al Franței. " Reprezintă un simbol al subjugării doar pentru o societate care are o idee clară despre ce ar trebui și ce n-ar trebui să poarte o femeie. Ideea Franței despre secularism se bazează pe omogenitate, pe negarea și eliminarea identităților care sunt mai complicate decât cele pe care ei le consideră acceptabile.

Nu cumva există un cuvânt pentru asta?

Eu nu port hijab și nici nu intenționez. Dar cred în dreptul la libertate pentru toți. Ca musulmană și feministă, înțeleg că feminismul înseamnă să înțelegem că există lucruri în afara existenței proprii și principii la fel de valide ca ale noastre.

În lumea de după evenimentele de la 11 septembrie, le-am impus atâtea restricții musulmanilor și ne așteptăm la dedicație din partea lor. Cu fiecare dronă care lovește un copil în Pakistan, refuzăm să înțelegem rădăcinile terorismului islamic ; cu fiecare interdicție a libertății religioase de expresie, dezbatem tautologic conceptul de libertate al Occidentului ; cu fiecare discurs al unui politician care încurajează perspectiva noastră asupra dragostei, izolăm o religie și o minoritate, insistând că practicile lor sunt greșite. Facem asta pentru că ne susținem propria teorie despre ce înseamnă să fii o națiune.

Musulmanii sunt ființe umane. Suntem peste 1,5 miliarde. Ne-a fost greu să creștem într-o lume care a hotărât cum ar trebui să fim și să ne purtăm. Islamofobia e prezentă la fiecare punct de control unde suntem scanați fără motiv și în fiecare comentariu răutăcios despre absurditatea purtării vălului. Dacă vrei să trăiești într-o lume mai bună, încearcă să-i înțelegi pe cei diferiți de tine, fă un efort să înțelegi musulmanii. O să-ți facă bine și ție.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre hijab:
O fostă musulmană a fondat un tumblr pentru femeile care au renunțat la hijab
Cum a devenit populară pornografia cu hijab
Cum arată primul film porno în care toate femeile poartă hijab sau burka