Fotografii cu victimele radiațiilor de la Cernobîl, din internatele beloruse

În 2016 s-au împlinit 30 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, dar efectele sale încă mai sunt vizibile. Topirea reactorului nuclear din nordul Ucrainei a împrăştiat o cantitate uriaşă de particule radioactive în atmosfera Pământului şi a contaminat mare parte din zonele din apropiere, în special statul vecin Belarus, unde au ajuns aproape 70% din totalul radiaţiilor.

În seria ei foto „Oamenii invizibili ai Belarusului", fotografa Jadwiga Bronte a explorat efectele dezastrului de la Cernobîl asupra cetăţenilor Belarusului, în special asupra celor care trăiesc în instituţiile de stat numite „internate". Aceste instituţii sunt în parte aziluri, în parte orfelinate, în parte ospicii, unde mii de bieloruşi îşi petrec vieţile ascunşi, după ce au fost „predaţi" statului de către rudele lor, de obicei la scurt timp după naştere.

Am vorbit cu Jadwiga despre proiectul ei.

VICE: Ce te-a atras la povestea internatelor?
Jadwiga Bronte: Subiectul ăsta e destul de personal pentru mine. M-am născut în Polonia, țară vecină cu Belarusul, care era de asemenea stat-satelit al URSS-ului la momentul dezastrului de la Cernobîl. După ce am aflat mai multe despre urmările dezastrului dintr-o eseu foto pe nume „Moştenirea Cornobîlului", de Paul Fusco, am simţit că e de datoria mea să mă duc în Belarus şi să lucrez la subiectul ăsta.

Ce m-a surprins cel mai mult a fost că nu doar victimele dezastrului de la Cernobîl erau internate în instituţiile astea. Oricine este considerat „diferit" de guvernul belarus poate fi exclus din societate şi închis acolo.

Fotografierea persoanelor vulnerabile are foarte multe implicaţii etice. Mi se pare că te-ai descurcat destul de bine cu proiectul. Ai avut temeri înainte să începi?
Fotografia s-a confruntat de mult timp cu problemele cu reprezentarea vizuală, în special când este vorba de persoane vulnerabile. Reprezentarea dizabilităţilor este un subiect extrem de sensibil, care include mereu considerente etice şi estetice. Fotografii documentari şi fotojurnaliştii au fost criticaţi pentru abordările lor estetice de multe ori, iar ăsta e motivul pentru care astăzi nu mai există multe poze cu persoane cu dizabilităţi. E din cauza abordărilor anterioare şi a problemelor majore legate de „buna reprezentare" a „celuilalt". Persoanele cu dizabilităţi aproape că deveniseră o metaforă pentru „celălalt".

După ce am cercetat un pic subiectul ăsta cu reprezentarea vizuală a persoanelor cu dizabilităţi, am descoperit că perspectiva noastră asupra eticii în fotografie se schimbă când ştim când şi de ce a fost făcută poza. Faptul că ştiam cum s-au schimbat abordările asupra subiectului de-a lungul timpului m-a ajutat foarte mult în proiectul meu din Belarus. M-a ajutat să mă concentrez de fiecare dată când făceam o poză.

Din punctul meu de vedere, toţi rezidenţii instituţiilor ălora sunt oameni extraordinari, frumoşi şi puternici. Prin lucrările mele vreau să demonstrez că oamenii cu dizabilităţi sunt capabili să înveţe, să muncească, să lege relaţii durabile şi să contribuie la societate. Cred că în portretele mele există o doză de fericire brută. Sper ca şi publicul să o surprindă. E greu să lucrezi pe un subiect ca ăsta, mereu vor exista critici. Cu toate astea, cred că oamenii ar trebui să fie mereu conştienţi de el.

Ai întâmpinat vreun obstacol cât ai fost la internat?
Nu mai lucrasem până atunci la un proiect cu persoane cu dizabilităţi, aşa că principala mea grijă a fost să nu-i stresez sau să-i fac să fie anxioşi.

Ce ai vrea să se schimbe la internate? Cum crezi că ar putea fi rezolvată problema?
O soluţie ar fi să dezvăluim poporul belarus propria sa istorie ascunsă şi să-i facem mai atenţi la ce se întâmplă în propria lor ţară. Persoanele cu dizabilităţi sunt încă un subiect tabu în Belarus, unde e mult mai uşor să-i abandonezi, sau să-i „predai" guvernului, decât să-i exilezi din comunitatea locală. Mi-ar plăcea ca oamenii ăştia să fie recunoscuţi, acceptaţi şi să li se permită să facă parte din societate.

De asemenea, cred că europenii ar trebui să aibă la cunoştinţă toate cazurile de nerespectarea drepturilor omului, de servicii medicale proaste, de înfometare, care de cele mai multe ori au loc din cauza lipsei banilor şi a educaţiei. Oamenilor le place să creadă că lucrurile astea se întâmplă în principal în ţările din lumea a treia, nu la marginea Uniunii Europene.

Ăsta pare să fie un portret al unei femei. Ce semnificaţie are?
Este o poză veche cu mama unuia dintre „rezidenţii" de la internat. Se întâmplă foarte rar ca rezidenţii să aibă poze cu părinţii lor, pentru că cei mai mulţi dintre ei sunt abandonaţi după naştere.

Cu toate astea, poza respectivă are două înţelesuri pentru mine. În primul rând, este o metaforă pentru trecerea timpului, pentru mentalitatea sovietică care încă persistă şi un semn cum că problema asta există de ceva vreme. Iar în al doilea rând, oamenii ăştia sunt invizibili şi or să rămână aşa, fără să existe cineva care să-şi amintească de ei. Poza aia se prea poată să fie singura dovadă a existenţei lor.

Mulţumesc, Jadwiga.

Urmăreşte VICE pe Facebook

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre Cernobîl:
Fiarele radioactive de la Cernobîl
Cum și-au riscat viața în Cernobîl patru tineri care fac parkour
De ce-și fac din ce în ce mai mulți oameni concediul la Cernobîl
Singurii locuitori din zona interzisă din jurul Cernobîlului