Airfield Festival, organizat pe aerodromul din Măgura, între 30 iulie și 2 august, a venit cu un concept nou pe piața din România: concerte la standarde occidentale, plus o grămadă de activități mișto. De exemplu, puteai să sari cu parașuta sau să te plimbi într-un avion deasupra Sibiului. Și apoi să o arzi în continuare spart la techno sau hip-hop. Sau unde voiai tu, pentru că nu duceai lipsă de opțiuni.

Eu am știut din start ce am vrut să văd. Line-up-ul a fost plin de artiști români care rup gura târgului în prezent și despre care am scris tot anul. În studio toată lumea sună bine, că ai câte încercări vrei tu ca să-ți iasă perfect.

Dar live poți să vezi dacă, într-adevăr, un artist are talent, sau ce auzi tu acasă e mai procesat ca toată mâncarea din comerț. De aceea am decis să văd cu urechile mele care e starea trupelor românești. Și nu am fost dezamăgit. Muzica românească o duce bine. Uite câteva motive.

Cu toate că are doar trei piese scoase până în prezent, Macanache și-a umplut setul cu piese nelansate de pe următorul lui album. Și niște freestyle, că doar pentru asta e cunoscut. A fost cel mai haios concert la care am fost până acum. Între piese a dat-o în rime scoase pe moment. Publicul s-a spart de râs.

Și apropo de public, au venit destui oameni, dacă te gândești că a fost un concert organizat în prima zi, joi, după ce toată ziua a plouat mai tare ca la Electric Castle.

Oricum, Macanache m-a convins că nu e doar un rapper cu un gimmick. Când a venit vorba să bage a fost ultra-profesionist, cu toate că și-a petrecut toată ziua cu câtă o bere după el.

A terminat concertul cu „O joacă de copii‟, într-o versiune nouă, cu un instrumental făcut de Bean de la Subcarpați. Și ne-a amintit că tot rapul e doar o joacă de copii, în care el se distrează cel mai bine.

Cine s-ar fi așteptat ca o trupa care cântă un gen de muzică atât de extrem, să aibă un simț al umorului atât de dezvoltat? Pe bune, am murit de râs, mai ceva ca la Macanache. Ploua destul de nasol, și în fața scenei erau vreo 60 de oameni. Dar băieții au profitat de acest lucru prin niște glume care au făcut ca publicul, modest cum era, să nu se adăpostească de ploaie. Au transformat o situație de tot căcatul în ceva mega ok.

În special Dan Costea, de la chitară și backing vocals. La un moment dat a cerut să se facă un circle pit, ceea ce s-a și întâmplat. Rezultatul putea intra liniștit în Cartea Recordurilor, la categoria „Cel mai mic din toate timpurile‟.

A zis să facem și un Wall of Death, pentru că, de ce nu? Lumea a acceptat. Avea tot publicul în mâna lui. Pentru că erau așa de puțini oameni, încât, dacă unul pleca, Dan sesiza acest lucru și îl întreba de ce pleacă. La mișto, așa.

Piesele au sunat brici, dar experiența concertului a fost mai importantă decât muzica. Și dacă nu erai fan Coma, tot găseai motive să stai. Foarte puține trupe reușesc să facă asta. În ploaie!

Păcat de băieții ăștia care au băgat un set foarte ok, doar cu viniluri. Nimeni nu a fost de față. Au fost programați destul de devreme, și asta a afectat prezența la concert. Dacă ai șansa să-i prinzi live, fă-o. Nu o să-ți pară rău.

Una dintre cele mai așteptate trupe pentru mine. În mare parte pentru că în studio sună excelent. Eram foarte curios cum transpun sunetul lor într-un setting live. Au fost peste așteptări, care erau mai mari ca la oricare altă trupă.

Modul în care au combinat muzica electronică cu instrumente ca flautul sau trompeta îi pun într-o altă categorie. Golan au un sunet aparte, ceva ce nu prea se aude în România.

Mi-a fost clar asta, când i-am văzut ce fac pe scenă. M-am simțit de parcă mă duc într-o altă realitate. Am zburat și eu la Airfield, cu toate că nu mi-am ridicat picioarele de pe pământ.

Băieții de la C.T.C nu mai au nevoie de nicio prezentare. Au multă experiență în spate, și asta se vede. Setul lor a ținut cam o oră, și, în tot acest timp, săreau pe scenă cu atâta patos, de ziceai că erau cei mai fericiți oameni din lume.

Prezența lor scenică a fost eclipsată doar de public, care părea că i-a așteptat toată ziua pe DOC, Deliric și Vlad Dobrescu. Majoritatea știau toate versurile pieselor și au dat un boost de energie.

Teoretic, privită așa, de pe foaie, trupa asta nu ar trebui să-mi placă. Cântă un gen de rock care mie nu-mi zice nimic, cu piese destul de poppy și versuri pentru adolescenți. Asta nu e un lucru rău, doar că nu e pentru mine.

Când i-am auzit live, mi-am schimbat total părerea. În primul rând, e o trupa rock formată dintr-un chitarist și un toboșar. Atât. Nu au bass sau alte instrumente la care te-ai aștepta de la o trupă rock.

Dar sună impecabil. Sunt tineri, dar parcă au avut deja zeci de ani de concerte, pentru că tot ce făceau pe scenă era brici. Și pentru o noapte m-au făcut să-mi amintesc de tinerețe.

Un alt duo, de data asta de muzică electronică. Ultimul lor EP, Akathist, era plin de piese techno industriale și violente. L-am iubit, și în continuare rămâne unul dintre cele mai bune materiale din 2015. Nu aveam cum să pierd setul lor, cu toate că au început la ora 6 dimineața.

Eram groggy, amețit și rupt de oboseală, dar am uitat rapid de toate astea când au început ei showul.

Pe la final, organizatorii au fost nevoiți să stingă boxele, și au lăsat să meargă doar monitoarele, ceea ce a fost un pic ciudat. Asta nu a influențat publicul, care încă mai dansa la o oră la care majoritatea erau deja în cort.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește și despre alte festivaluri
Cum să-ți găsești prietenii la un festival de muzică
Există un festival de film pentru cei pe care-i excită biciletele
Fotografii de la cel mai mare festival stradal de fetișuri
Ghid de festival pentru cei de peste 20 de ani