​O angajată de la un crematoriu ne-a povestit cum e să incinerezi cadavre toată ziua

Lauren Rosen are 26 de ani și e angajată la un crematoriu și paznic la cimitir. E stilată și mignonă, cu tatuaje și păr brunet ondulat, cu totul diferită decât ne-am imagina că arată o persoană cu un astfel de job. Rosen face parte dintr-un nou val de femei care lucrează în industria morții. Conform Asociației Directorilor Naționali de Servicii Funerare, 57 de procente dintre studenții care studiază științele mortuare sunt femei. Fișa postului lui Rosen include ridicarea cadavrelor și depozitarea lor în cuptoarele de incinerare, greblarea rămășițelor de oase din unitățile de incinerare, citirea etichetelor de identificare prinse de degetul de la picior și organizarea părților corpului.

Rosen lucrează în Detroit, un oraș care are o legătură strânsă cu moartea. E unul dintre cele mai periculoase orașe din națiune, cu o rată a crimelor de 21,23 crime violente la fiecare o mie de locuitori. Marea majoritate a crimelor au loc în cartierele locuite de minorități, iar majoritatea sinuciderilor se petrec în suburbiile locuite de albi. În plus, Detroit are un număr mare de case abandonate, unde se adăpostesc persoanele fără casă sau cele dependente de droguri, iar aici se petrec multe crime violente.

Rosen încearcă să păstreze o distanță față de personalitățile și identitățile corpurilor pe care le incinerează, dar se asigură că fiecare e tratat cu atenție și demnitate. E o dihotomie complexă.

VICE: Cum ai ajuns să lucrezi în industria morții?
Lauren Rosen: Am avut de-a face cu moartea de când eram mică. Am pierdut pe cineva drag în condiții tragice și asta mi-a trezit interesul. A devenit un soi de curiozitate morbidă. Când am început să mă interesez în legătură cu opțiunile de carieră, am aflat că industria serviciilor funerare se baza la greu pe vânzări. Iar eu nu mă prea simt confortabil cu vânzările, nu știu să vând și nici nu-mi place să profit de durerea familiilor ca să le storc de bani. Am ales să lucrez în incinerări pentru că sunt servicii mai ieftine și e o opțiune mai ecologică.

Ai întâmpinat obstacole până să obții jobul?
Mulți s-au îndoit de capacitățile mele pentru că sunt scundă și e mult de ridicat la jobul ăsta. Nu prea avem la crematoriul ăsta tehnologie nouă, așa că facem totul manual. Nu avem lifturi sau pârghii pentru ridicarea corpurilor. Trebuie să împingem cu mâinile cutia din lemn în care sunt depozitate cadavrele. Șeful meu a avut dubii în privința mea, dar în câteva luni i-am convins pe toți că nu aveau dreptate. Și mi-am și dezvoltat musculatura în timpul ăsta.

Care e cel mai scârbos lucru pe care îl ai de făcut la muncă?
Uneori primim corpuri în stare de descompunere, corpuri găsite în case abandonate după mult timp. Trebuie să mă asigur că fiecare corp se potrivește cu actele și să verific etichetele de nume. Mai primim corpuri care au fost donate pentru știință și astea vin pe bucăți, pe care trebuie să le verific pe fiecare în parte. La un moment dat, am ținut în mână un cap uman și m-am mirat ce greu era. N-aș fi crezut. Știu că multora li s-ar părea foarte nasol să facă asta.

Dacă trupurile sunt în stare proastă, miros oribil și mirosul ăla te bântuie. Bine, după o vreme, te obișnuiești cu el. În timpul verii, când e cald, mirosul se intensifică și uneori apar viermi. Uneori mă îndepărtez pentru că îmi vine să vomit. Beau apă, mă liniștesc, și apoi îmi văd de treabă.

Care e procesul de incinerare?
Incinerarea durează cam două ore, la temperaturi de aproape o mie grade Celsius. La final, rămân de obicei craniul, coloana, oasele șoldului și o parte din creier. Când mai sunt treizeci de minute, mă uit înăuntrul unității. De obicei, văd o masă neagră, care e creierul, apoi văd coloana și pelvisul. Uneori, după încheierea completă a incinerării, creierul rămâne acolo. E atât de dens încât nu poate fi descompus. În plus, e protejat și de craniu. La final, când iau oasele și mătur unitatea, pun tot ce rămâne pe o masă de metal. Mereu sunt presărate bucăți de creier pe-acolo.

Cum știe o familie că a primit rămășițele unui membru de-al ei și nu doar un praf oarecare?
Nu ardem oasele foarte tare, lăsăm anumite fragmente. A existat un crematoriu care le dădea familiilor îndoliate un amestec de ciment și îngropa cadavrele, dar echipa a fost prinsă. După ce au aflat știrea, mulți oameni au vrut să asiste personal la incinerări.

Cum decurge o astfel de incinerare cu martori?
Familia vine la crematoriu, își ia la revedere de la decedat și poate apăsa chiar pe butonul de aprindere a cuptorului dacă vrea. Acest ritual nu mai e la modă acum, dar șeful meu mi-a zis că înainte primea zilnic cereri de incinerări cu martori. Îmi place că membrii familiei se implică și sunt receptivi. Mi se pare tare. Nu e un proces delicat, e greu de explicat unui membru al familiei. E un mod violent de a scăpa de un cadavru.

Ai avut experiențe neobișnuite cu familiile sau prietenii celor decedați?
La prima incinerare pe care am făcut-o, fiicele femeii decedate au vrut să fie martore. Le-am explicat tot procesul standard. Niciuna dintre ele nu a vrut să apese pe buton, așa că am făcut-o eu. Stăteam de vorbă despre mărunțișuri, când una dintre fete s-a întors spre mine și m-a întrebat: „Deci mama arde de mama focului acum, nu?" I-am zis că da. A început să râdă isteric, iar sora ei a început să plângă isteric.

Te întorci vreodată acasă după o zi grea plină de cenușă?
Da, vin acasă prăfuită. E dificil pentru că îți intră în păr, sub guler și nici nu-ți dai seama. Uneori ajung acasă și mă întreb câtă cenușă oi avea în plămâni. În momentele alea mă gândesc că am mai mulți oameni în mine.

Urmărește-o pe Alexis pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai multe despre moarte pe VICE:
Sfânta Moarte: Sfânta delicvenților din Mexic
Cum să-ți înscenezi propria moarte
Gândurile subconștiente despre moarte te pot face mai amuzant