FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

O zi din viața ultimilor maidanezi din București

Cum arată o zi obișnuită din viața unui câine al străzii? Ce bea, ce mânâncă, cu cine stă de vorbă, unde merge la serviciu, unde și ce vânează, cum suferă?

​Cel mai bun prieten al românului, câinele maidanez, este aproape o specie dispărută. Erau poate o sută de mii de câini pe străzi acum un an. Nu mai sunt. Ușurel, pe tăcute, în ultimele luni, hingherii au fost eficienți și i-au îndepărtat. Nu mi-am dat seama de asta până nu am început să-i caut, pentru a sta o zi cu unul dintre ei. Săptămâna trecută, am petrecut o oră în zona Gării de Nord, altă dată plină de câini, încercând să găsesc unul.

Publicitate

Cum arată o zi obișnuită din viața unui câine al străzii? Ce bea, ce mânâncă, cu cine stă de vorbă, unde merge la serviciu, unde și ce vânează, cum suferă? După două mii de ani de conviețuire, acum, când maidanezul e pe cale să iasă din viața noastră, nu știm mai nimic despre el.

Câinii de dimineață

Foto: Alex Vărzaru

Miercuri, 9 decembrie, ora 8:30, strada Gării de Nord. Un câine stă lângă o ghenă metalică și așteaptă să-i pice ceva de la un om părăginit care caută ambalaje de plastic, peturi, cutii de bere și poate de mâncare. Când dă de-un obiect folositor, bărbatul îl aruncă afară din ghenă. Așa cum e el, se gândește și la câine. Îi dă un os, apoi îi aruncă o bucată mare de brânză. Tânărul maidanez o miroase, dar nu pare pe gustul lui. Omul sare din ghenă, turtește recipientele găsite cu piciorul, le pune într-o sacoșă și pleacă mai departe.

Câinele rămâne. Caută chestii prin zonă. După ce intră într-o parcare, miroase pe la roți și dă din coadă pe la ghereta unui paznic, o ia spre magistrala lui Oprescu. Intră într-o curte părăsită a unei case dărăpănate, unde face caca un om al străzii. Nu găsește nimic interesant, așa că se întoarce la locul unde l-am văzut prima oară.

Dă târcoale ghenei, lângă care s-a oprit un țigan bătrân, de o sută de ani, care și el se uită după mâncare. Observă bucata de brânză aruncată mai devreme de omul care căuta în gunoi și se apleacă să o cerceteze. Ceva nu-i în regulă și o lasă acolo. Câinele îl ignoră, privește atent înapoi și o ia repede spre magistrala lui Oprescu, de parcă ar avea un scop precis. Merge de-a lungul șoselei, așteptând prudent să treacă toate mașinile, apoi traversează și intră într-o curte, la numărul 96, unde-l pierd.

Publicitate

Ionică din Obor. Foto: Mircea Topoleanu

E ora nouă dimineața. În zona Gării de Nord nu mai găsesc alți câini. În spatele blocurilor e curat. În locurile în care pe vremuri erau atâția, acuma nu mai e nici picior. Unde-au dispărut? Trebuie să schimb locul. Caut câini prin oraș. Merg undeva unde ar trebui să fie. La Bucur Obor. După ce scotocesc fără niciun rezultat absolut toată piața, cu halele, cu împrejurimile, cu parcările, cu parcul Primăriei Sectorului 2, după ce vorbesc cu buchiniști și cu două doamne de la curățenia străzii care îmi spun că n-au mai văzut de mult câini, pentru că i-au luat hingherii, norocul îmi surâde.

Un câine se strecoară printre oameni și o ia la pas prin înghesuiala infernală din piață. Îl urmăresc ca-n filme, până aproape de capătul celălalt, printre tarabe, dar reușește să dispară și-l regăsesc peste o jumătate de oră. Dar un nene care face transport de legume îmi spune că-i al lui, îl duce acasă în fiecare seară, de teama hingherilor: „Sunt doi în toată piața, Ionică și Stelică, îi ținem pe aici. Pe restul i-au luat, nu mai găsiți maidanezi". Trebuie să căutăm ultimul maidanez veritabil din București în altă parte.

Câinele de după amiază. Marele tur după mâncare

Foto: Mircea Topoleanu

E ora 14, vremea e infectă. În parcul Tei mai găsim un supraviețuitor, un câine bătrân, de culoare maro. Caută prin iarbă, străbate pajiștile și la un moment dat se hotărăște să iasă în stradă. Două ore și jumătate mă țin după el, în timp ce scanează metodic un patrulater de zeci de blocuri. E clar că mizează pe nesimțirea oamenilor, despre care știe că-și aruncă gunoiul pe fereastră, fiindcă îl interesează grădinile de lângă blocuri. Trece prin toate, fără să greșească străzile, ca și cum ar avea un GPS și o listă de obiective de bifat. Le atinge însă, fără să găsească nimic de mâncare. Spre sfârșit, ajung să-i simt foamea și să mă gândesc curios la soluțiile pe care le va găsi.

Publicitate

Miroase o vomă imensă de lângă un copac, dar doar atât, fiindcă are și el demnitatea lui. În spatele unui bloc, îi surâde norocul. Cineva tocmai aruncă gunoiul de la balcon. Pe geam zboară un os, apoi două peturi goale. După care, bătrânul pare că vrea să repete turul. Din fericire, dă peste ceva consistent, un mare os descărnat, de curcan sau de oaie, aruncat pe-acolo. Îl sparge puțin, mănâncă din el un capăt, apoi, din motive doar de el știute, trece pe trotuarul vecin. Și aici îl deranjează ceva, pare-se, așa că-și ia osul și pleacă în fugă spre bulevardul Lacul Tei, unde se volatilizează inexplicabil.

Câinele de seară

Dungatul. Foto: Mircea Topoleanu

E ora 16:34, se înserează și să se lase frigul. E sâmbătă seara și ziua mea de câine se va termina aici, cu ultimii maidanezi din București, după ce i-am tot căutat în van pe la Piața Rahova, în zona Uranus și pe lângă blocurile din spatele Mall-ului.

Dungatul și Maroul Mare stau pe un mare loc viran, plin de gunoaie, pe strada Năsăud, lângă blocul 32, scara 1. Pur și simplu se uită la mine, ușor circumspecți. Un nene trece pe-acolo cu câinele lui și-mi spune aceeași poveste. În ultimele luni, au tot venit hingherii: „Vin cu câte trei mașini și blochează toate ieșirile, dar e locul mare. Au mai luat din ei, au prins vreo doi sau trei acum doua zile. Au mușcat o fetiță aici". Nu se întâmplă mare lucru. E ora lor de somn. La un moment dat Dungatul se ridică și o ia la fugă spre intrarea blocului, unde se gudură pe lângă niște oameni care intră în scară. Nu obține nimic în afară de puțină bucurie și se reîntoarce în gunoaie și la somn.

Maidanezii ajunseseră o prezenţa zilnică în viaţa noastră. Te ciocneai de ei pe stradă, te temeai sau îi iubeai, îi blestemai sau le dădeai de mâncare. Dar după ce i-am căutat mai multe zile, am realizat că în curând nu o să mai fie. E finalul unui fenomen. Fiecare trebuie să se gândească, în felul lui, dacă îi va fi dor de maidanezul blocului sau de haita zonei. Sau nu. Când stai însă mai mult de un minut cu oricare dintre ei, cu tânărul singur din zona Gara de Nord, cu bătrânul hărtănit din Tei, singur şi el, sau cu Ionică, ultimul câine din Obor, protejat de un pieţar, înţelegi cumva de ce seamănă cu noi.

Mai citește despre maidanezi:
Întrebarea zilei: Cum ar trebui să moară câinii? ​Iubitorii de animale au blocat drumul unui camion cu cadavre de câini la Bragadiru ​Viață de câine în Yulin - partea 1