Cum e să trăieşti cu o tulburare care te face să te răneşti singur

Toți avem obiceiuri de care ne e greu să scăpăm. Unii rod vârful pixurilor, alții dau bani adevărați ca să joace jocuri de căcat precum Candy Crush. Niciunul dintre astea nu e grozav, dar măcar sunt relativ inofensive. Alții dintre noi nu sunt la fel de norocoși: unii ne roadem unghiile până când ne dă sângele și fiecare unghie are un milimetru.

Evelyn, o studentă de 24 de ani cu care am stat de vorbă, mi-a zis că își zgândărește compulsiv toate bubițele, rănile și coșurile de pe față. Rănile astea dor și sângerează, și totuși micile cicatrici de pe fața ei ilustrează faptul că a repetat procesul de mii de ori pentru că nu se poate controla.

Termenul medical pentru acest comportament e excoriație, dar în termeni comuni, i se zice zgândărirea compulsivă a pielii. Această tulburare face parte dintr-o familie de comportamente corporale care se încadrează la Comportamente Repetitive Concentrate pe Corp (CRCC). Alte forme de CRCC sunt smulgerea compulsivă a părului (tricotilomania), roaderea compulsivă a unghiilor (onicofagia) și mușcarea compulsivă a interiorului obrajilor.

Se pare că una din cincizeci de persoane suferă de cel puțin o astfel de tulburare. Asta înseamnă două procente din populația globului sau aproximativ 146 de milioane de oameni. Dar Jennifer Raikes, director executiv al Centrului pentru Tricotilomanie (CT) din Statele Unite – una dintre principalele instituții din lume dedicate stopării suferinței cauzate de CRCC – mi-a zis pe Skype că CT „consideră zgândărirea pielii un comportament mai des întâlnit" decât celelalte.

Dr. Jon Grant e profesor de psihiatrie la Universitatea din Chicago și a studiat CRCC-urile timp de aproape douăzeci de ani. Considerat printre academicienii experți în studiul acestor comportamente, el le definește drept „comportamente problematice, non-funcționale, direcționate spre corp, cu pierderea controlului și consecințe negative."

Terapeutul Simon Darnley e directorul Centrului pentru Tulburări de Anxietate din Londra. În cei douăzeci de ani de experiență cu astfel de comportamente, academicianul le compară cu felul în care mulți dintre noi mănâncă popcorn la cinema. Nici nu-ți dai seama când ai terminat toate floricelele și ajungi cu degetele la fundul cutiei.

Cei care suferă de CRCC spun adesea că intră într-un fel de transă atunci când încep să-și zgândărească pielea sau să-și smulgă părul sau să-și roadă unghiile. Își dau seama doar după o vreme că fac asta. Mulți fac asta compulsiv, în fața televizorului.

CRCC sunt confundate adesea cu tulburarea obsesiv-compulsivă, dar de multe ori oamenii experimentează compulsia fără să aibă gânduri obsesive. Jennifer Raikes de la Centrul pentru Tricotilomanie mi-a zis că „depresia și anxietatea pot coexista cu aceste tulburări". Într-adevăr, de multe ori, CRCC-urile sunt asociate cu stresul și fac parte dintr-o problemă mai mare, cum e tulburarea dismorfică corporală (TDC). Totuși, sunt și oameni foarte fericiți și relaxați, dar care tot nu se pot opri să nu-și smulgă părul.

E foarte posibil ca aceste tulburări de comportament să fie genetice. Studenta cu care am stat de vorbă mi-a zis că atunci când a început să vorbească despre problema ei cu zgândărirea pielii, tatăl ei i-a dezvăluit că mama lui (bunica ei) avea aceeași tulburare. CRCC-urile sunt strâns conectate cu natura dependenței. Unul dintre cei mai cunoscuți terapeuți în acest domeniu, dr. Suzanne Mouton-Odum, are o clinică privată în Houston, Texas. Ea mi-a confirmat că CRCC-urile nu sunt rezultatul unor traume din copilărie, ci comportamente umane complexe care necesită intervenții complexe, deci nu sunt ușor de rezolvat.

De obicei, CRCC-urile încep să se manifeste la începutul adolescenței și sunt foarte întâlnite și la bărbați, și la femei. Există în radarul conștiinței umane colective încă de acum 2500 de ani. În Cartea Epidemiilor 1, doctorul grec Hipocrate le spune doctorilor tineri: „Trebuie să observăm dacă își smulge părul, dacă își zgândărește pielea sau dacă plânge."

La o conferință recentă pe tema CRCC-urilor din Londra, dr. Mouton-Odum a întrebat publicul câți dintre cei care suferă de astfel de comportamente ar vrea să scape de ele. Mai multe mâini s-au ridicat în aer. Apoi i-a întrebat: Ați mai vrea să scăpați de ele dacă nu v-ar face rău și n-ar avea niciun fel de consecințe negative? Doar două mâini au rămas în aer. Un element important al acestor tulburări e că îi ajută, cumva, pe oameni. Fie le liniștesc sistemul nervos central, fie le calmează disconfortul.

Și atunci, dacă CRCC-urile au efecte pozitive, de ce e important ca oamenii să scape de ele?

De-a lungul timpului, aceste tulburări pot eroda curajul, speranțele, relațiile sociale și stima de sine ale unei persoane. Pot avea efecte negative asupra educației și a carierei și afectează calitatea vieții. Am auzit de o femeie care s-a călugărit din cauză că suferea de CRCC. Jennifer Raikes cunoaște oameni care au tendințe sinucigașe din cauza acestor tulburări.

Persoanele cu CRCC evită, de obicei, să meargă la doctor, dar asta poate avea consecințe periculoase, pentru că zonele-problemă pot fi genele sau zona pubiană, care sunt sensibile și cu risc de infecție. Unele persoane înghit părul pe care și-l smulg din cap și, în cazuri extreme, pot dezvolta în stomac un ghem de păr greu de digerat care le poate pune viața în pericol dacă nu e detectat și extras.

Am vorbit cu o vânzătoare în vârstă de 42 de ani, pe nume Sarah, despre problemele ei cu CRCC-urile. „Cele mai dificile pentru mine sunt suferința emoțională, rușinea, cicatricile și faptul că nu-mi place ce fac."

Câte cercetări se fac pe CRCC-uri? Aproape deloc. Ce tratamente există? Jennifer Raikes spune că există mai mulți specialiști în domeniu în America și în restul lumii. Pe site-ul Centrului de Tricotilomanie sunt listați trei sute de specialiști din Statele Unite. Câțiva sunt în Canada și unul în Mexic. Situația pare să fie cam nasoală pentru persoanele care suferă de CRCC și nu trăiesc în America de Nord.

l-am întrebat pe dr. Grant de ce crede el că aceste tulburări nu primesc destule fonduri și suficientă atenție. Mi-a zis că motivul principal e că „oamenii le consideră niște simple obiceiuri nervoase la care poți renunța singur și nu niște comportamente complexe care le afectează viața celor care suferă de ele."

Britanicul Simon Darnley crede că tratamentul acestor probleme ar fi terapiile pe anxietate cu terapeuți foarte buni. Problema e că întâlnește astfel de cazuri de cinci până la zece ori pe an.

De ce atât de puține cazuri? Pentru că oamenii care suferă de aceste tulburări nu vor să vorbească despre ele. Nu se vorbește, în general, despre aceste tulburări, așa că oamenii nici măcar nu știu că suferă de ceva care necesită tratament.

Mulți dintre acești oameni se simt rușinați să vorbească despre aceste tulburări pentru că au impresia că e vina lor că le au. Ar trebui să îi asigurăm că aceste obiceiuri nu sunt din vina lor și că ar trebui să aibă încredere să consulte un specialist.

Dacă vorbești dur cu o astfel de persoană și îi spui să înceteze comportamentul pe care nu-l poate controla, nu faci decât să perpetuezi rușinea pe care o simte și s-o faci să se ascundă. E ca și cum i-ai ordona unei persoane cu piciorul rupt să nu mai șchiopăteze. Omul șchioapătă cu un motiv, iar motivul e piciorul rupt. Și pentru existența CRCC-uri există un motiv. Sunt comportamente incredibil de complexe, dar par mereu triviale în discuții. Vin cu un bagaj de sentimente amestecate și emoții paradoxale și nu se poate obține recuperarea fără intervențiile terapeutice corecte.

Cele cinci din zece cazuri pe care le întâlnește Darnley sunt cazuri extreme în care oamenii au cedat nervos și nu mai știu ce să facă. Dacă aplicăm estimarea anterioară cu 2 procente populației din România, în prezent există 380 000 de români a căror viață s-ar îmbunătăți semnificativ dacă am înființa o rețea de furnizori de tratamente pentru CRCC-uri.

Care e cea mai bună metodă de a trata CRCC-urile? „Știm că ajută Terapia Comportamentală Cognitivă combinată cu Antrenamentul de Renunțare la Obiceiuri", mi-a zis Simon Darnley. În drumul spre recuperare, e important să te înțelegi pe tine și mediul din jurul tău.

Ce pași se pot face pentru îmbunătățirea vieților celor care suferă de CRCC? Când l-am întrebat pe dr. Grant, mi-a răspuns: „Doctorii de familie trebuie să-i întrebe pe pacienții lor despre aceste comportamente, iar furnizorii de servicii de sănătate trebuie să se educe despre CRCC-uri și modurile de tratare a lor."

Simon Darnley spune că e nevoie de mai multe cercetări în domeniu și încurajează oamenii să caute tratament specializat pentru ca doctorii să știe că e nevoie de astfel de servicii.

Cei care suferă de CRCC pot lua măsuri chiar acum. Pot înființa grupuri de suport, care le-ar amplifica vocea colectivă. Jennifer Raikes susține această idee, pentru că e de părere că aceste grupuri ajută mult la eliminarea sentimentului de rușine. Mi-a zis că o persoană poate obține efecte importante prin orice acțiune întreprinde. Știe din propria experiență, pentru că e unul dintre membrii fondatori ai Grupului de Suport pentru Tricotilomanie. Și ea a suferit ani de zile din cauza acestui comportament. Jennifer ar vrea să vadă mai mulți furnizori de tratamente experți în acest domeniu, o speranță pe care sunt sigur că ar vrea s-o vadă împlinită și cei care suferă de aceste tulburări.

Pentru mai multe informații despre Comportamente Repetitive Concentrate pe Corp, intră pe trich.org.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe articole despre tulburări mintale:
De ce apar tulburările mintale la 20 de ani Utilizatorii de droguri modificate pot descoperi involuntar leacuri pentru tulburări mintale Se pot vindeca traumele psihice cu Ecstasy? Furia îngrozitoare pe care o simți când cineva mestecă lângă tine se cheamă misofonie