Am fondat o organizație caritabilă în zona de război siriană

Wijbe Abma.

Kilis, la fel ca majoritatea orașelor de la graniță, pare un Vest Sălbatic mai puțin rasist: de aici de răspândește bârfa, trec oameni încolo și încoace, se cumpără și se vând mărfuri (mai mult sau mai puțin legale). Dar în acest orășel, tranzitul se face mai ușor decât în altele. Kilis, în sudul Turciei, e poarta spre Aleppo, un teritoriu-cheie în conflictul din Siria și unul dintre cele mai vechi orașe din lume. Din păcate, cum în luptă au avut loc bombardamente și explozii, o bună parte din Aleppo e devastat – chiar în după amiaza asta am avut drept coloană sonoră bubuituri teribile.

În acest oraș vamal locuiește Wijbe Abma, un lucrător caritabil independent în vârstă de 21 de ani. Conduce Don’t Forget Siria – o idee inițial mică, dar care a devenit mai mare decât și-ar fi dorit fondatorul ei. E vorba de planul unui singur om de a da ajutor direct civililor din Aleppo. În prima tură, le-a dat oamenilor 100 de pături, dar ideea lui a fost preluată de presă și publicată, iar donațiile au început să curgă. Acum are 10 600 de lire în contul de PayPal și o problemă logistică de rezolvat, iar Armata Siriană Liberă încearcă să-i vândă făină.

Acum câteva luni Wijbe era un student obișnuit, care se întorsese în țară după un an de predat, băut și cântat karaoke în Coreea de Sud, când s-a trezit în Antakya în sudul Turciei, mai nou casa a mii de sirieni. Aici, un sirian din Aleppo i-a povestit despre fiul lui care murise în timpul bombardamentelor regimului. Au vorbit despre durerile omului și despre ce mai rămăsese din orașul lui. La fel ca mulți sirieni, confuz și supărat de indiferența internațională, omul a întrebat deznădăjduit: „De ce nu vrea nimeni să ne ajute?” Atunci Wijbe a hotărât s-o lase mai moale cu distracția și să facă ceva pentru oamenii ăștia.

Wijbe alegând pături.

„Am început singur,” spune el. „Am hotărât să pun în aplicare singur tot ce propuneau ONG-urile fără să facă, practic, nimic.” Ideea era simplă: trebuia să treacă granița la Kilis și să meargă până la taberele improvizate din Siria cu câteva pături în rucsac, dându-le celor care aveau nevoie de ele.

Când a ajuns la destinație, și-a dat seama că problema era mai mare decât crezuse el inițial. Cei din tabără erau nepăsători și Wijbe a început să se simtă neputincios când a văzut că nimeni nu-i permitea să hotărască el pe cine vrea să ajute. Această autonomie e luată foarte în serios de Wijbe: „Mai important decât ajutorul care face bine e ajutorul care nu face rău. Singurul mod în care știi că cineva nu ia ajutoarele și nu le vinde ca să cumpere arme e să le distribui cu mâna ta,” a spus el.

Motivat, a plecat și și-a fondat propriul proiect caritabil, cheltuind 570 de lire din economiile lui pentru primele 100 de pături. Un prieten sirian mi-a spus că inițial a cumpărat doar una și a dormit sub ea o noapte ca s-o testeze. A răcit o săptămână. A aruncat-o și a căutat pături mai groase și mai călduroase. Cu ajutorul civililor sirieni, a dus păturile în Aleppo și a mers din ușă-n ușă. Fiecare pătură avea o scrisoare în arabă care explica că provenise de la un individ care voia să ajute și să arate că-i pasă. Pe drum înapoi, s-au tras focuri de armă în mașina lor dintr-o bază militară. Un mod frumos de a spune „mulțumesc” în ziua de azi.

Încântat de succesul călătoriei, Wijbe s-a îndreptat spre Olanda pentru a strânge fonduri. A apărut și la televizor și toată publicitatea s-a transformat în bani gheață. În noaptea în care s-a întors în Kilis, a luat dificila decizie de a stopa donațiile după ce ajunseseră la cifra de 10 600 de lire. Când l-am întrebat de ce, mi-a spus: „Bugetul e acum de 20 de ori mai mare decât la început, ceea ce mă stresează un pic. Vreau să fiu sigur că banii ajung la cine trebuie.”

Pare împovărat de suma asta. Un bărbat i-a scris că nu are mulți bani, dar când a auzit promisiunea că ajutoarele vor fi livrate personal, s-a simțit încurajat să doneze. „Oare câți au mai simțit asta și nu mi-au scris?” se întreabă el. „Au văzut că pot avea încredere și au donat. Oamenii și-au pierdut încrederea în organizațiile mari, dar încă au încredere în organizații mici. Așa că nu vreau să-i dezamăgesc.”

Când s-a văzut cu 10 600 de lire la dispoziție – destui bani cât să îngroape Aleppo în pături – Wijbe a hotărât să extindă proiectul și să încerce să furnizeze și făină. Când sosește în oraș, unii dintre liderii unei brigade ASL din Aleppo vor să se întâlnească cu el în Kilis pentru a cumpăra făină. „Atunci când ai o grămadă de bani, problema e că toată lumea știe asta și vrea o parte din ei,” spune el.

Carnagiu în urma unui atac aerian asupra civililor din Siria.

Pâinea e o mare problemă în Siria. Făina s-a scumpit enorm, iar cozile din fața brutăriilor sunt lungi. Iar cetățenii sunt ținte ușoare atunci când stau la coadă. Două atacuri cu o săptămână înainte de Crăciun, în urma cărora au murit sute de oameni, sunt încă proaspete în mintea lui Wijbe – are în telefon o fotografie din perioada aceea.

Un prieten se întâlnește cu liderii ASL chiar în locul unde luăm prânzul și noi încercăm să-i evităm – Wijbe nu e nici anti, nici pro ASL. Într-un conflict în care toată lumea e de o parte sau cealaltă, el refuză să aleagă. Dar în scurt timp, suntem chemați de colonel la masa lor la un ceai, în ciuda protestelor lui Wijbe. Luăm loc și în scurt timp, conversația se învârte în jurul făinii.

Ni se spune că despre o fabrică de făină care vinde la un preț bun. Wijbe se întoarce spre mine: “Ce înseamnă preț bun? Dacă iau făina de aici, i-aș ajuta pe oamenii care au fabrica. Dar dacă n-o cumpăr, s-ar putea să fie obligați s-o vândă și mai ieftin oamenilor care au nevoie de ea.” Recunosc că habar nu am care e prețul făinii și râdem amândoi de ridicolul situației.

Unii veterani ai conflictului spun că, la 21 de ani, fără experiență în domeniu, Wijbe e tânăr și nechibzuit și nu înțelege pericolele. Dar văzându-l în acțiune, e evident că e foarte conștient de consecințele și implicațiile muncii lui. Fiecare decizie e drămuită – gândește cu voce tare: „Dacă iau făină, o să aibă sare și apă ca să facă pâine? Oare au unde s-o coacă?” E conștient de riscuri, dar i se par irelevante: „Nu mă tem de bombe și rachete,” spune el. Nu pentru că n-are minte, ci pentru nu s-ar putea întoarce dacă s-ar teme.

În cele trei zile pe care le-am petrecut cu el, toate conversațiile s-au concentrat în jurul a ce ar trebui să facă cu banii. Kilis e plin de organizații caritabile și toți au aceeași părere: aduceți mâncare în mod regulat, dar n-o lăsați să se altereze. E nevoie de pantofi. Doctorii au nevoie de lanterne de cap și de medicamente. Susțineți organizațiile locale. Copiii au nevoie de jucării și cărți. Construiți o școală.

Adesea, Wijbe pare îngrijorat în timp ce cântărește opțiunile și-și dă seama că nu le poate rezolva pe toate. „Trebuie să rămân focusat și să le rezolv pe rând.” ONG-urile se încurcă des în probleme administrative și o idee simplă – un transport de pături la Aleppo – poate deveni complicată dacă situația nu e gestionată corect. Wijbe e hotărât să nu permită să se întâmple așa ceva: „N-o să ajung să cheltui banii pe birocrație.”

Singurul lucru cu care sunt de acord toți cei din Kilis e că civilii din Siria au nevoie de ajutor. De mult ajutor. În rest, Wijbe spune: „Sunt doar un tip oarecare dintr-o țară oarecare, un tip care vrea să ajute cât poate. Vreau să le dau impresia că lumea nu i-a uitat cu totul.”

Urmăriți-o pe Emma pe Twitter: @ejbeals

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe articole despre Siria:

Patru zile nebune petrecute cu Armata Siriană Liberă

Mi-am părăsit familia pentru Armata Siriană Liberă

Noaptea în care am luat cina cu Armata Siriană