Premiile VMA sunt dovada că America e moartă pe dinăuntru

Ca instituție, premiile VMA n-au niciun sens. Nimănui nu-i pasă cine câștigă și, în ciuda faptului că susțin că premiază videoclipurile muzicale, premiile nu se duc la regizori, ci la artiști. Evenimentul are doar rol de spectacol, sunt o harababură ostentativă care are scopul să ne amintească de o epocă trecută când MTV chiar dădea clipuri mișto la televizor. VMA-urile sunt o extensie Super Bowl, un show de wrestling pentru săraci care n-au bani să-și ia bilet la Wrestlemania Pay-Per-View. VMA-urile sunt decadente, depravate și inutile și, ca orice altceva de pe MTV, foarte nocive pentru umanitate.

În fine. S-au ținut aseară Premiile VMA și vreau să vă zic că au apărut pe toate posturile TV, mai ceva ca un șir de accidente feroviare catastrofice în lanț. Au fost momente mișto, au fost momente groaznice și au fost momente total dezamăgitoare. Katy Perry, la tine mă refer.

Mai interesante decât spectacolele în sine erau momentele neintenționate în care starurile se dădeau de gol. Drake care a arătat morocănos pe tot parcursul transmisiei, Rihanna care părea complet dezinteresată, One Direction care au fost numiți pretendenți la tronul NSYNC în timp ce dansau. A fost mișto faza în care Taylor Swift a țipat la Selena Gomez „Taci dracu' din gură!”. A mai fost mișto dansul lui Swift. Și dansul tuturor celor care nu erau Miley Cyrus.

(GIF via BuzzFeed)

Probabil cel mai așteptat moment al serii a avut loc devreme, când Miley Cyrus a cântat „We Can't Stop”, după care i s-a alăturat Robin Thicke ca să cânte „Blurred Lines”, după care Miley s-a prefăcut că se fute cu un deget de polistiren și apoi s-a izbit cu curul de Thicke, mai să-l dea jos de pe scenă.

Trebuia să fie un moment controversat, dar dacă n-ar fi fost delirul cu degetul de polistiren, ar fi fost un show nu prea grozav și nici măcar șocant. Nu dansul pervers al lui Miley a șocat America, ci juxtapunerea tinereții ei cu decrepitudinea lui Thicke (are 36 de ani, deci practic e mort în industria muzicii pop), burtica lui și costumul de Beetlejuice.

De la eveniment a lipsit, în mod surprinzător, Justin Bieber, căruia nu i-ar fi stricat un performance la VMA prin care să-și anunțe o nouă transformare ca cea a lui Miley. În loc de asta, managerul lui, Scooter Braun, și-a ars-o cu Austin Mahone, care, de sub hanoracul lui de căcat, a dezvăluit că Braun are asigurare ca să-l scoată în caz că Justin Bieber moare de la vreo supradoză de marijuana.

Justin Timberlike și-a folosit performance-ul interminabil ca o ocazie de a convinge lumea că merită încă să fie în centrul atenției în industria muzicală. A menționat și de o eventuală reîntregire a trupei *NSYNC, un anunț mai puțin credibil decât reuniunea Destiny's Child la Super Bowl anul ăsta.

Câștigătorul serii a fost Macklemore, care împreună cu producătorul lui, Ryan Lewis, a câștigat două premii VMA și a cântat imnul drepturilor gayilor, „Same Love”, alături de cântăreața queer Mary Lambert.

Contribuția lui Lambert, finuță și totuși pasională, e cea mai bună parte din piesă și, atunci când duo-ul a câștigat premiul pentru Cel mai Bun Videoclip Cu Mesaj Social, i-a acompaniat pe scenă ca să accepte premiul. În ciuda contribuțiilor ei la piesă, atât simbolice cât și sonice, Lambert n-a primit ocazia de a ține un discurs la primirea premiului. În schimb, Macklemore n-a uitat să se felicite pe sine și să se laude că „Same Love” e cel mai bun cântec pe care l-a scris vreodată și să explice că drepturile gayilor sunt drepturile omului. Deși mesajul lui a fost unul admirabil, gândiți-vă ce mișto ar fi fost ca Lambert să aibă și ea un moment al ei. Totuși, nu i l-a oferit.

În pop, există loc la infinit pentru voci infinite – faptul că un tip alb heterosexual are platforma necesară pentru a milita pentru egalitate socială nu trebuie să fure altcuiva ocazia de a vorbi. Dar faptul că Lambert nu a primit ocazia să vorbească deși era pe scenă ilustrează frustrarea existenței lui Macklemore: pare că se chinuie să fie vocea celor care nu i-au cerut să fie vocea lor. E ca un cavaler care salvează o domniță care n-avea nicio nevoie de ajutor și o ducea binemersi.

Gândiți-vă cum se deschide piesa „Same Love”, cu Macklemore care face rap „Când eram într-a treia/Credeam că sunt gay”, după care omul explică că nu e totuși gay. Asta e una din temele preferate din hip hop: “No Homo”, doar că acum e folosită sub stindardul dreptății sociale. Nu înseamnă că e nașpa dacă vă place piesa sau că Macklemore e un bou că a făcut-o, dar cert e că asta spune ceva despre gândirea lui Macklemore: omul militează pentru drepturile homosexualilor, dar numai după ce a avut grijă să explice tuturor că el nu e gay. E ușor să faci un cântec despre drepturile comunității LGBTQ și să discuți despre homofobia din hip hop când heterosexualitatea te-a scutit de marele zbucium prin care trec persoanele care declară public că sunt altceva decât straight.

E important să nu uităm că, înainte să apară pe coperta Rolling Stone și să aibă trei hituri pe locul 1 în top, Macklemore era doar un rapper bleg din Seattle. Prima piesă din albumul The Language of my Worldse intitulează „Privilegiul albilor” și în ea, cântă despre cât de des uităm noi că suntem favorizați de culoarea albă a pielii. Poate că Macklemore ar trebui să-și revizuiască mai bine toate privilegiile pe care le are, nu doar pe ăsta.

Deși e, într-adevăr, o țintă ușoară, Macklemore nu e decât un simptom al laturii conservatoare și dubioase a VMA-urilor in 2013, și nu cauza ei. E important de reținut faptul că doar trei cântăreți de culoare – Bruno Mars, Janelle Monae și Erykah Badu – au câștigat premii, deși anul acesta premiile VMA au sărbătorit aniversarea de 30 de ani.

Deși au existat mici momente de creativitate – Drake care și-a reinvetat cover-ul pentru „Hold On, We're Going Home” și Kanye West care a cântat electric „Blood on the Leaves” - cel mai reprezentativ moment al serii a avut loc atunci când, în timp ce lui Macklemore îi era prezentat baschetbalistul gay Jason Collins, A$AP Rocky a profitat de ocazie să-și facă reclamă la noul album, Trap Lord. Gestul a dovedit tristul adevăr că, în orice direcție ar merge premiile VMA, totul se petrece în numele banului.

Text: Drew Millard
Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și: 
Mike Judge e pentru mine ca un Xanax
Toţi prietenii mei sunt vedete
Vedete pe post de mâncare