La Festivalul Astra Film din Sibiu am văzut săptămâna trecută documentarul Cinema, mon amour, regizat de Alexandru Belc. E un film despre administratorul cinematografului Dacia din Piatra Neamț, care împreună cu celelalte două angajate, țin viu singurul loc de proiecție din oraș, în ciuda condițiilor vitrege și a dezinteresului autorităților locale. De exemplu, în iernile când afară e un ger de crapă pietrele, iar sala e neîncălzită, oamenii ăștia le oferă spectatorilor pături și ceai cald.

Filmul ăsta m-a teleportant instant în copilăria mea din Drumul Taberei, București, când am fost pentru prima oară într-o sală de proiecție, la defunctul Cinema Favorit. Arhitectura comunistă, doamnele amabile și cu zâmbetul pe buze, mi-aminteau de o parte a adolescenței mele.

Primul film pe care l-am văzut în cinema Favorit a fost Peter Pan. Aveam vreo șapte ani, afară ploua frenetic, iar eu și mama ne-am adapostit acolo. În interiorul sălii ăleia comuniste mă simțeam în elementul meu: protejată de potop și entertained de filmul de pe ecran. Tot acolo am plâns pentru prima dată la un film de dragoste, când am văzut Titanicul scufundat și am băut mai târziu, beri cu băieții din cartier la Men in Black. Cinema Favorit nu era doar un loc în care vedeam filme, ci era un spațiu de socializare, o altă scară de bloc, la care mai spărgeam o sămânță și mai aflam ultimele vești din cartier.

Dincolo de asta, am rezonat cu sentimentul de dezagregare din documentarul Cinema mom amour, pentru că din 1997, de când s-a închis, Cinema Favorit-ul este o ruină tristă. Din el au mai rămas zidăria, care arată ca după război, împopoțonată cu niște graff-uri naive, iar locul în sine a devenit motiv de nostalgie pentru mine.

Ca să văd dacă-s singura care s-a afundat în stările astea melancolice, am întrebat diverși regizori, critici de film și spectatori, pe care i-am cunoscut la festivalul Astra Film, care-s primele lor amintiri de la cinema.

Prima experiență la cinematograf a fost la Arta din Arad. M-am dus singur la un film franțuzesc, au greșit rola și în loc de filmul ăla au pus Space Odyssey. S-a întâmplat ceva magic atunci, doar eu cu ecranul mare, eram singur în sală, iar proiecționistul plecase. La un moment dat, s-a terminat rola, s-a întrerupt filmul la jumătate și m-am dus să-l caut pe proiecționist. L-am rugat să pună filmul, ca să-l văd până la capăt. A zis „ok" și a proiectat filmul franțuzesc de la început. Am rămas și la filmul ăsta. Ideea e că mi-a plăcut foarte mult Space Odissey, atât cât am apucat să văd, jumătate, dar nu știam cum se numește. Pe la 18 ani am dat de el, de data asta l-am văzut pe tot și m-a super impresionat. Îmi place și acum să fiu singurul spectator din sala de cinema.

Aveam șapte ani când am mers prima dată la cinema, cu mătușa mea, care era un model pentru mine. Mă învăța engleza și îmi plăcea foarte mult cum se îmbrăca, parfumul pe care îl folosea. Am fost la cinematecă și am văzut o comedie din 1938, Bluebeard's Eighth Wife cu Gary Cooper și Claudette Colbert. Era despre un tip foarte bogat care avea șapte neveste și urma să se căsătorească cu a opta. Aceasta era foarte năbădăioasă și așa, feministă înainte de feminism. Mi-am zis „wow, ce femeie!" și mi-am dat seama că pot să judec niște lucruri care țin de oamenii mari. Am plecat cu ideea că m-am maturizat un pic, că am urcat o treaptă. Plus că m-am îndrăgostit de Gary Cooper.

Când aveam patru ani, am fost cu mătușa mea la cinematograful Independența din Vaslui, la The Bodyguard. Pe vremea aia eram deja fană Whitney Houston și dormeam cu poza lui Michael Jackson sub pernă. Unchiului meu îi plăcea foarte mult Michael, așa că toată casa era tapetată cu tablouri cu el. Încă am rămas mare fană Michael Jackson și Whitney Houston. Țin minte că fredonam cu voce tare în timpul filmului, că înțelegeam engleza după ureche. Pentru că știam în detaliu videoclipul lui Whitney, stăteam pe un rând din spate și ziceam cu voce tare ce urmează să se întâmple.

Probabil nu filmul despre care vorbește Bianca, dar nu strică să-ți faci o idee cum erau filmele indiene 90-iste

Aveam vreo zece ani și la noi stătea o fată de 18 ani, rudă de-a noastră, fugită de acasă în urma unor certuri cu părinții. Știi cum sunt fetele la adolescență, vor și ele să iasă cu câte un băiat, să stea mai târziu pe afară și tot timpul se lasă cu certuri și bătăi din cauză că tații ăștia de la țară sunt stricți și conservatori. Maică-mea a fost singura din familie care a decis să o adăpostească. Într-o zi, ne-a dus la film aici, în Sibiu, la cinema Pacea, ca să o înveselescă și să-și mai ia mintea de la probleme. La ce film crezi că am nimerit? La unul indian, în care personajul principal, o fată, fugise de acasă din cauză că refuza să accepte o căsătorie aranjată de părinți. Nu-mi venea să cred cum se lega povestea de pe ecran cu povestea reală.

Nu mai țin minte exact primul film văzut în cinema, îmi amintesc în schimb primul film văzut în București, Faleze de Nisipal al lui Dan Pița. Eram student la ASE și am fugit de la cursuri ca să-l văd. A fost o experiență plăcută pentru că toată acțiunea se petrecea vara pe plajă și chestia asta mi-o amintesc bine pentru că și atunci când eram mic îmi plăceau filmele cu secvențe de vară. Mai ales dacă ploua afară sau era noapte, era ca și cum eram închis într-o cutie unde era cald și bine, unde nu se putea întâmpla nimic rău. În copilărie mergeam la cinematograful Dacia din Bistrița, unde cineva, probabil proiecționistul, bătea gongul de trei ori înainte de a începe filmul. Atunci știai că așteptarea s-a terminat și două perdeluțe verzi descopereau ecranul alb. Acum o săptămână, cinematograful a fost redeschis după o lungă perioadă, iar primul lucru pe care o să-l fac când ajung la Bistrița este să văd un film acolo.

Prima oară am fost la cinema Republica din Cluj, acum se numește Florin Piersic. Cel mai bine îmi amintesc de Star Wars, pentru că erau niște lămpi în sala de cinema care semănau perfect cu cele din film și asta crea o simbioză între ficțiune și realitate. Obișnuiam să merg cu părinții la cinema încă de la patru ani, așa că am văzut o grămadă de filme. Îmi amintesc că tot timpul aveam nevoie să merg la toaletă, iar ei veneau cu mine. Când am mai crescut, mă duceam singur la baie și când mă întorceam, întrebam ce s-a mai întâmplat. Privind înapoi, îmi dau seama că treaba asta era cam enervantă pentru ceilalți oameni din sală.

Aveam vreo șase ani când am mers prima dată la cinema. Era o tradiție în familie, de fiecare dată când mergeam cu ai mei la bunici, în Ardeal, ne opream la un cinematograf din Roman. Eram mică și nu prea înțelegeam mai nimic din filme. Chestia pe care mi-o amintesc foarte clar este că beam tot timpul suc cu paiul, Trompy sau ceva de genul ăsta, iar ultimele picături le păstram pentru capetele oamenilor din fața mea. Ca într-un ritual, mergeam acolo cu ai mei, mi se cumpăra un suc cu paiul și îmi vedeam de treabă, iar ei se uitau în liniște la film. Chiar și acum, când merg la cinema, îmi iau suc cu pai, dar las oamenii în pace.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre cinematografe românești:
Guvernul joacă cinematograful românesc la ruletă
Am fost să văd ce s-a ales de cinema Scala și-am fredonat cântece bisericești
Îi mai pasă cuiva de cinematografele vechi din România?