Sezonul doi din „True Detective” s-ar putea să-ți placă mai mult decât primul

Au trecut trei episoade din noul sezon al serialului True Detective. Ce am învățat? Am învățat să nu facem nimic mânați de foame (nici măcar să mâncăm). Am învățat că șapte e egal cu zece și că Vince Vaughn s-ar putea să fie nevoit să-și sugă propria sculă. Dar, mai presus de toate, am învățat că True Detective a fost un serial ridicol încă de la început.

Dacă mai ai nevoie de dovezi că creatorul serialului, Nic Pizzolatto, are drept scop suprem să facă True Detective cât mai True Detective posibil, citește-i profilul pe care i l-a făcut recent Vanity Fair, care pare ficțiune totală. Omul a rezumat sezonul așa: „Detectivul caută și caută și caută, iar vinovatul e chiar el." Nimeni n-ar trebui să aibă voie să spună așa ceva. Dar, bineînțeles, Nic Pizzolatto are voie. Doar cineva care aruncă așa ceva, atât de lejer, într-o conversație, e omul potrivit să scrie True Detective, unul dintre cele mai nebunești seriale TV din istoria recentă.

Primul sezon din True Detective a fost atât de grozav tocmai datorită aderenței totale și complete la principiile nebuniei concentrate. Acțiunea se petrece pe tărâmurile mlăștinoase din Louisiana, unde Nic Pizzolatto face incursiuni bizare în natura existenței umane, iar regia fenomenală a lui Cary Fukunaga îi dă serialului o puternică notă de literatură gotică, mai mult decât am văzut în orice serial TV. Apoi, sezonul doi ne poartă în ținuturile post-industriale din jurul Los Angelesului.

Acum o să mă bag la niște ficțiune speculativă. Am impresia că Pizzolatto s-a așezat la mașina de scris (nu folosește calculatorul, e pentru fraieri), a luat o gură de lichid alcoolic arămiu (nu bea nici apă, e pentru fraieri), și-a strâns bine cravata bolo (normal că poartă cravată bolo, i-a împrumutat-o pe preferata lui lui Colin Farrell pentru serial) și și-a zis: „Ok, am făcut chestia cu literatura gotică. Hai să trecem la partea noir."

Și noir ne-a dat. După trei episoade, toți ne-am dat seama că sezonul unu și sezonul doi din True Detective sunt două animale complet diferite. Materialul sursă – aici, materialul sursă înseamnă chestiile care se petrec în creierul lui Nic Pizzolatto – e același, doar că, de data asta, materialul e interpretat într-un mod complet diferit de cel original. Asta se întâmplă, parțial, și din cauză că actorii nu sunt atât de tari de data asta, și din cauză că publicul a fost condiționat să reacționeze la sezonul doi din True Detective după ce a văzut sezonul unu. Ne așteptăm să vedem chestii specifice din True Detective – oameni duri cu trecuturi dubioase care se învârt într-un prezent la fel de sumbru, în timp ce investighează alte chestii sumbre și sinistre și-și caută mântuirea.

Dar cu toată seriozitatea și duritatea lor, e clar că Vince Vaughn, Rachel McAdams și Colin Farrell nu se ridică la nivelul adevăraților detectivi care au fost Matthew McConaughey și Woody Harrelson.

Sezonul unu din TD a fost atât de încântător datorită personajelor Rust Cohl și Marty Hart, al cărui discurs despre starea universului s-a căcat pe cele mai dinamice scene ale oricărui alt serial. De câte ori cei doi primeau ceva distractiv de făcut, de exemplu să se infiltreze într-o bandă de motocicliști sau să plaseze dovezi la locul unei crimei, acele conversații îi răsunau în cap spectatorului, iar serialul îți forța ochii să rămână larg deschiși ca să nu rateze nimic.

Chiar dacă principiile sezonului doi indicau ocazia perfectă pentru un joc actoricesc de super calitate, Vine Vaughn, care joacă un gangster devenit afacerist, e depășit de situație și livrează dialogurile serioase ale lui Nic Pizzolatto cu aceeași voce cu care își spune replicile în comediile tâmpite în care a jucat în trecut. Cel mult, poate părea partea întunecată reprimată a personajelor pe care le-a jucat în Old School sau Wedding Crashers. Asta se vede de câteva ori în al treilea episod, mai ales când se ia la bătaie cu tipul căruia i-a vândut clubul. De multe ori, pare că încearcă să-și dea replicile cât mai repede ca să scape dracului de-acolo.

Între timp, Colin Farrell are cea mai dificilă sarcină din serial, pentru că el trebuie să-i țină locul lui McConaughey. Farrell joacă un polițist a cărui carieră e complicată de faptul că Vaughn l-a ținut în șah ani de zile, asta de când i-a dat indicii despre tipul care i-a abuzat sexual soția. Până acum, Farrell a trecut prin următoarele: a bătut un jurnalist deghizat cu o mască de ski; a dat pe gât whiskey la volan; a presupus că un puștan s-a căcat într-o pereche de adidași Nike (deși s-a dovedit că îi tăiase el); l-a bătut pe tatăl puștanului respectiv; s-a uitat la un cadavru care nu avea pulă; și-a incendiat propria mașină; a spus că atunci când tragi din țigara electronică e ca și cum i-ai suge pula unui robot; a primit o ofertă de 10 000 de dolari de la nevastă-sa ca să dispară; a avut o conversație plină de aluzii cu o femeie frumoasă cu cicatrici pe față; a vorbit cu un doctor care i-a zis că are probleme de sănătate atât de grave încât pare că nu-și dorește să trăiască; și a murit.

Bine, după cum ne informează începutul episodului trei, n-a murit, de fapt. Totuși, a fost împușcat în burtă de un tip cu o mască-pasăre și toți am crezut că a murit, dar să-ți omori unul dintre personajele principale în episodul trei e o mișcare incredibil de ieftină. În fine, Pizzolatto a hotărât să-l trimită pe Farrell într-o secvență onirică plină de simbolisme bizare de care o să ne prindem mai târziu, după care ăsta se trezește și e încă viu.

Iată doar câteva dintre replicile pe care Farrell a trebuit să le spună fără să chicotească:

„Dacă mai hărțuiești pe cineva vreodată, o să vin și-o să-l fut pe taică-tu în cur cu cadavrul decapitat al mă-tii chiar pe gazonul ăsta."

„Cu țigara aia electronică ăsta zici că sugi o pulă de robot."

„Susțin feminismul. Și eu am probleme cu corpul meu."

„Ai doișpe ani pe dracu'. Să te fut!"

„Bătaia te ajută să te dezvolți armonios."

„Băutura te calmează. Eu vreau să rămân nervos."

„Nu se prea poate spune că sunt Colombo. "

E admirabil, chiar suprauman, că trebuie să facă toate astea în timp ce poartă o cravată bolo și o ditamai mustața.

Personajul lui Farrell e cel care îl ajută pe Pizzolatto să transmită că viața e dură și că doar cei mai duri – adică dispuși să-l bată pe tatăl unui copil care cică s-ar fi căcat în adidașii lor – au privilegiul să poarte jacheta de motociclist bătută de vânt pe care o numim bărbăție. În episodul doi, fosta soție a lui Farrell îi spune direct: „Ești un om rău." Când Farrell îl vizitează pe taică-su, fost polițist care s-a apucat de fumat iarbă, se uită cu el la un film cu John Wayne și apoi scoate insigna de detectiv a lui taică-su din coșul de gunoi, nu e nevoie să fii un detectiv adevărat ca să-ți dai seama că Pizzolatto ne flutură în fața ochilor niște steaguri gigantice încărcate cu simbolism.

Totuși, sezonul ăsta a început să se încingă și s-ar putea să explodeze curând. Investigația pare să se îndrepte într-o direcție cât de cât coerentă – se întâmplă multe chestii sexi și niscaiva chestii plictisitoare legate de afaceri – ceea ce înseamnă că deja putem face niște presupuneri despre ce ne-a pregătit Pizzolatto. După desfășurarea episodului trei, e foarte clar că McAdams, Kitsch, Farrell și Vaughn se comportă ca niște emisari pentru forțe mai mari decât ei – unele la propriu, altele spirituale.

Talentul lui Pizzolatto e să intre în psihologiile complexe din spatele personajelor lui, să stabilească motivația și să imprime un scop mai înalt fiecărui pas. În punctul ăsta al sezonului, am ajuns să înțelegem ce se petrece în capul fiecărui personaj în fiecare scenă, contextul care guvernează fiecare decizie. Fiecare scenă explică mai mult un personaj, dar îi adaugă și mai mult mister. Dedicația asta pentru cauză și efect a ținut publicul cu sufletul la gură în primul sezon True Detective și tot strategia asta s-ar putea să salveze și sezonul doi.

Așa cum există mai multe feluri în care poți interpreta un cântec și așa cum poți face Romeo și Julieta pe scena unui teatru sau sub formă de film cu Leonardo DiCaprio care sare dintr-o decapotabilă să-l împuște în piept pe John Leguizamo, True Detective poate să ne ofere, într-o interpretare, gravitate, în timp ce sezonul doi face o rotire de 180 de grade și deraiază de pe șine (chiar dacă nu o face intenționat). Nu condamna sezonul doi din True Detective doar pentru că nu se ridică la înălțimea templului fondat de sezonul unu al serialului. Mai degrabă privește acest sezon ca pe un animal diferit, excentric, și, dacă te arăți deschis spre el, s-ar putea să te seducă.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre serialul True Detective:
Retrospectiva TIFF aduce la București „True Detective" în variantă spaniolă
Noul sezon din True Detective ne-a rupt cu seriozitatea
Adevăratele personaje din True Detective