Cum e să fii fată de preot în România când mulți cred că știu „mai bine” cum să-ți trăiești viața

Când te gândești la Biserica Ortodoxă Română probabil că te raportezi la ea doar ca la o instituție, dar ea e compusă din indivizi. Unul dintre ei e tata, preot. Vine dintr-o familie simplă – bunica era casnică, iar bunicul lucra la câmp, iar în copilărie nu s-ar fi gândit că va deveni preot. Părinții lui aveau alte planuri, cum ar fi studiile în matematică, mecanică – o pregătire care să-i ofere, credeau ei, un statut financiar mai bun în România comunistă. 

Erau o familie religioasă, așa că mergeau regulat la biserică și, uneori, la mănăstiri. La un moment dat, un călugăr le-a spus bunicilor că tata ar trebui să se facă preot pentru că pare un om calm și inteligent și-n plus, are voce. Așa a ajuns să plece la liceul Teologic din Cluj să-nvețe meserie. Apoi a venit în parohia din satul în care m-am născut și eu.

Satul acela e caracterizat de două lucruri: peisajele care-ți taie răsuflarea și bârfă, care e la ordinea zilei. După ce mi-am petrecut acolo copilăria și jumătate din adolescență, a ajuns să mă afecteze ce se vorbea despre mine, cum se raportau oamenii la mine și familia mea și așa am ajuns să calculez foarte bine orice decizie. Pentru că eram singură la părinți, toată atenția era îndreptată spre mine.

Când eram foarte mică, mama mă trimitea tot timpul cu tata, așa că am ajuns să fiu umbra lui și să devin foarte legată de religie și tradiții. Mă lăsa să cânt la microfon cât el făcea curat prin biserică, m-a învățat să bat toaca și-mi dădea voie să fac asta inclusiv la slujbe, m-a învățat să pictez și m-a dus prin bisericile prin care picta colegul lui. M-a învățat să cânt muzică psaltică, dar mi-a arătat și cum să-mi dau seama după chipul omului ce simte și cum să-l ascult astfel încât să-i pot da un sfat sau o mângâiere când are nevoie. 

Ce-mi plăcea cel mai mult era sfârșitul slujbelor. Atunci aveam parte de un tablou pe care încercam să mi-l întipăresc cât mai adânc în minte de fiecare dată: era tata, care se ruga în biserica goală. După ce toată lumea pleca acasă, o rază de lumină intra în altar de fiecare dată și-i lumina mâinile strânse pentru rugăciune.

După ce am crescut, am început să am alte interese și să petrec tot mai puțin timp cu părinții mei și să mă împrietenesc cu oameni de vârsta mea – până la 12 ani, singura mea prietenă era vecina de peste drum. Totuși, de la un punct încolo, nu mă mai chema nimeni pe-afară. Peste ani am aflat că le era frică să nu-i pârăsc tatălui meu, care la rândul lui să le spună părinților lor ce fac. Era frustrant să primesc eticheta de pârâcioasă, în condițiile în care primul lucru pe care l-am învățat de la ai mei a fost să-mi văd de treaba mea.

La liceu îmi doream să fiu acceptată și plăcută, să intru într-un grup, doar că lumea mă credea încuiată pentru că sunt fată de popă și sigur m-a îndoctrinat. După ce ajungeau să mă cunoască mai bine treceau în extrema cealaltă – se mirau că mă distrez ca fată de preot și se-ntrebau dacă știe taică-meu ce fac. 

Lucrurile nu erau foarte diferite nici la ore – bineînțeles, cel mai dubios era la orele de religie. Uneori, profesorul îmi cerea citate din cele mai vechi scrieri despre religie pe care bineînțeles că nu le știam. Atunci se mira: „Dar pe tine ce te învață acasă?” Aș fi vrut să am atunci curajul să-i explic că religia nu se limitează la niște noțiuni seci și să-i explic ce învățam eu acasă, de fapt.

Acasă, tata mă învăța cum să am răbdare, cum să mă port cu oamenii, cum să pictez și cum să cânt. Mai pe scurt, cum să fiu un om bun, cu câteva pasiuni care să aibă legătură cu arta. Ce mă învăța teoretic era muzica psaltică, care are cu totul altă notație față de cea obișnuită. Dar interesa pe cineva de la școală ceva diferit? Îți zic eu, nu. 

Fiind sătulă să fiu judecată, am ajuns să ascund profesia tatălui meu. Încercam pe cât posibil să evit subiectul și ori spuneam că e profesor, ori mă făceam că nu aud. Mi se părea că eticheta de „fată de preot” îmi ruina orice șansă de a fi acceptată în grupurile în care îmi doream să intru și că nu o să fiu niciodată la fel de apreciată ca prietenele mele nonconformiste și pe care părinții le lăsau în cluburi chiar și în Vinerea mare.

Astfel, toată viața mea a devenit o fugă de ochii și părerile celorlalți – am ajuns să ascund adevărul de oameni de care nici n-ar fi trebuit să-mi pese, pentru că dacă cineva te cataloghează după altceva decât acțiunile tale înseamnă că la el e problema, nu la tine. Mă ascundeam de cei de vârsta mea, dar și de cei din satul natal sau din orașul unde studiam. 

Înainte ca prietenele mele să iasă în club mergeam să le machiez și apoi mă-ntorceam acasă la somn – ce ar fi zis lumea dacă ar fi aflat că fata părintelui își pierde nopțile prin cluburi? Cu toate că ai mei erau deschiși la minte, le era frică de gura lumii.

Mama mea era cea care îl mai înmuia pe tatăl meu și îl convingea să mă mai lase la vreun grătar, să merg la o aniversare sau să dorm la o prietenă. Îmi ținea partea pentru că și părinții ei fuseseră niște oameni care nu țineau cont de părerea lumii și își trăiau viața așa cum voiau. Atât de bine mi-a ținut partea că ajunsese tatăl meu să fie el cel care zice primul că mă lasă undeva și chiar mă ducea cu mașina la chefurile pe care le organizam în acea perioadă pe la cabane. 

Era amuzant să văd cum toți prietenii, după ce le dădeam mesaj că sunt pe aproape și ajung imediat, se puneau frumos la masă, cu suc în pahare și stăteau liniștiți să ajung, cu muzica dată la un nivel rezonabil, că doar nu eram needucați și petreceam ca niște copii cuminți, cel puțin până pleca tatăl meu de acolo.

Ce l-a făcut pe tatăl meu să se ascundă cel mai mult de oamenii din jurul lui a fost vorba că „preoții au bani de îi întorc cu lopata”. Ei bine, să-ți spun eu cum e. N-am avut niciodată mai mult decât a fost nevoie, pentru că, din fericire, tatăl meu nu e genul de om materialist, ba chiar îi era rușine să își cumpere ceva nou, ca să nu zică lumea cumva că el are bani și îi ține pentru el, în loc să ajute pe cineva sărac din sat. Încă îmi amintesc cum, prin 2014, mergeam pe drumul de la oraș spre casa de la sat, cu vechea mașină care abia mai mergea, un Logan vechi și ruginit, doar pentru că tatăl meu nu se simțea pregătit să vadă lumea că el și-a luat mașină nouă.

Pe lângă bârfele, ascunzișurile și atitudinile celor din jur, când ești fată de preot, meseria tatălui tău te poate afecta și la un nivel mai personal. Abia când am ajuns la facultate am vorbit cu el despre toate astea.

Uneori, când preoții se implică prea mult în ceea ce fac ajung să fie preoți și acasă. Într-un fel mi-a prins bine asta, dar uneori aveam nevoie de un tată căruia să nu-i pese atât de mult că am făcut un lucru pe care el îl blamează la predică sau că tanti Leana din sat m-a văzut ascultând muzică tare la un grătar și părea că gașca noastră este beată. În același timp, aveam nevoie să aud că e de acord cu mine când îi povesteam că cineva a fost rău cu mine, nu să-mi spună mereu „iartă și vei fi iertat”.

Aveam nevoie de o consolare, nu o lecție de viață din toate părțile. 

Acasă nu aveam voie să zic rău de nimeni și dacă cumva râdeam de prostia altuia, se întrista și nici măcar nu mai băga în seamă ce voiam să îi povestesc. Nu l-a interesat niciodată că altul a luat mai puțin la școală, că altul a fost mai rău sau că tanti Leana aia care m-a bârfit nu e un om bun pentru că de cum iese pe ușa bisericii înjură ca la ușa cortului.

Faptul că aștepta de la mine să fiu răbdătoare și să iert mereu m-a adus în punctul în care am ajuns să accept prea multe de la cei din jurul meu. M-a făcut să evit să îi mai spun lui sau mamei mele despre situațiile în care m-am simțit neîndreptățită și am ajuns să mă simt slabă de înger și să las pe oricine să treacă peste mine pentru că nu știam cum să iau atitudine în fața nimănui. Ajungeam să-mi cer scuze chiar dacă nu greșeam, iar asta îi făcea pe oameni să considere că pot să mă trateze oricum, că eu tot mă voi întoarce atunci când vor vrea. 

Pe la 23 de ani, după ce le-am spus alor mei toate astea și după ce toate experiențele proaste mi-au întărit caracterul și personalitatea, am ajuns la concluzia că cine e deschis să audă adevărata parte a acestei profesii nu mă va judeca niciodată din prima, iar cine-o face nu e interesat să afle nimic mai mult decât știe deja. 

De cinci ani m-am mutat în Cluj, așa că frica alor mei că o să mă vorbească lumea din sat s-a mai estompat. Am ajuns în punctul în care încă îmi iubesc aproapele cu aceeași naivitate ca în copilărie, dar am învățat să iau distanță când cineva nu mă tratează cum trebuie. 

Să fii fată de preot încă e dificil dacă nu știi ce să faci cu această etichetă care te urmărește toată viața. Diferența e că acum am reușit să dau de oamenii potriviți, în fața cărora port eticheta cu mândrie. Să fiu „fata lui tata” e ce m-a făcut să fiu om bun, care iubește necondiționat și care nu își pierde speranța. Asta mă face să pun capul pe pernă în fiecare seară, fără nicio teamă sau supărare.