Mama mea, una dintre miile de femei bătute pe care statul român le ignoră

Cel mai mult, în discuțiile despre cazul starletei care a fost bătută de partenerul ei, m-au enervat comentariile celor care au cauționat comportamentul dementului, blamând victima. Acest tip de atitudine m-a făcut să înțeleg, o dată-n plus, că o parte din societatea românească mai are multe de făcut până să învețe ce înseamnă respectul și iubirea.

Violența domestică în spațiul românesc nu este o noutate. Pentru cine nu știe, în spațiul ăsta a existat, timp de două secole, Pravila lui Vasile Lupu, o culegere de legi de la 1646, care spunea că:

Pașoptiștii au introdus, printre ideile de dezvoltare ale spațiului românesc, inclusiv nevoia ca femeia să fie tratată cu respect. Nu le-a ieșit, însă, decât parțial.

În cartea Emanciparea femeii în scietatea românească și violența intrafamilială. Aspecte Teretice și viziuni socioistorice, Georgiana Bonea scrie că de abia în 1903 s-au acceptat ca motive de divorț faptul că soțul era violent și că femeia era victima cruzimilor fizice, inclusiv de Biserica Ortodoxă, care a început să ofere consiliere victimelor. Astfel, timid, unele femei au decis să nu mai tolereze cum erau tratate de partenerii lor, iar până în 1913 s-au înregistrat 783 de cazuri de divorț motivate de cruzimi şi violenţe intra-familiale. Următorii zece ani s-au mai înregistrat 885, următoarea decadă 729, iar între 1943 și 1944 doar 896. În general, cele care se eliberau din teroarea oferită de partener erau femei bogate, care puteau sa se susțină financiar și după divorț și, mai ales, care puteau sa facă față oprobiului public.

Comuniștii au pus batista pe țambal și nu au mai ținut cont de aceste prevederi, violența domestică nefiind un fenomen pe care noua orânduire să îl accepte. Biserica nu a mai făcut consiliere și nici nu s-a mai implicat în vreun fel.

După Revoluție, numărul divorţurilor admise pentru violenţe şi cruzimi era de 1 013 cazuri înregistrate, iar cifra s-a menţinut relativ până în 1999, când cazurile s-au dublat. Multe femei nu au divorțat, astfel că au ajuns doar victime, simple cifre în statisticile instituțiilor statului la capitolele „violențe”, „violuri în familie” și „decese”. Între 2004 și 2008 s-au înregistrat 44 de mii de cazuri, dintre care 633 au fost decese, conform Autorității Naţionale pentru Protecţia Familiei (ANPF).

Dacă ai în vedere că marea majoritate a victimelor nici măcar nu raportează violența la care sunt supuse, îți poți doar imagina amploarea fenomenului.

Sânge. O dâră de sânge ce şerpuieşte prin hol mă conduce spre bucătărie. Respiraţia-mi devine sacadată şi aerul din încăpere insuficient. Respir greu şi, nu ştiu de ce, încep să plâng. Drumul până în bucătărie pare al naibii de lung şi imagini care de care mai macabre îmi invadează mintea. Urlu după mama. Undeva, în colţ, văd un trup aparent inert. Seamănă cu ea, chiar dacă faţa îi este spartă. „Să nu te sperii, sunt bine! M-am lovit.”

Aveam vreo opt ani când, la noi în casă, am văzut această imagine. Am crezut-o când mi-a zis că s-a lovit şi eram convins de faptul că, seara, când a venit acasă, el o acoperea cu săruturi doar pentru că o iubea nespus de mult. Zâmbetul ei trist, completat de faptul că fraţii mei mai mari nu vorbeau cu el, îmi era de neînţeles. M-am apropiat şi i-am zâmbit. El a mormăit ceva legat de iertare şi de faptul că a fost nervos….

Am început să înţeleg că mama nu se lovea, când el n-a mai ţinut cont că eram prin preajmă. Violenţele lui verbale, emoţionale şi rareori fizice au devenit oarecum parte din viaţa mea cotidiană; nu se întâmplau zi de zi, dar mintea se juca cu fricile mele şi mi le aducea în prim plan astfel încât să ştiu că ele sunt acolo. Raritatea violenţelor fizice era suplinită de duritatea lor: am văzut cum uşa de la dulapul de sus al bucătăriei poate deveni o armă când este împinsă cu forţă în faţa unui om, am văzut cum e să fii lovit cu maşina de tocat, cu un scaun şi cum durerea resimţită la impactul cu un corp contondent poate genera leşinul. Am reacţionat de fiecare dată când eram prin preajmă şi am ajuns chiar să îl împing în încercarea de a-l determina să se oprească. Nu mi-am iertat niciodată gestul, însă nici pe el nu cred că am reuşit să îl iert pe deplin pentru că a scos ce e mai rău din mine.

De câteva ori, după ce era învineţită, mama îi lua pe fraţii mei cei mari şi pleca de acasă. Prima dată a fost trimisă înapoi de propria familie. „E tânăr şi are sângele iute. Odată cu trecerea anilor o să fie bine! Tu trebuie să stai lângă copiii şi bărbatul tău”, au fost vorbele care au făcut-o pe mama să nu mai ceară vreodată ajutorul familiei. „Trebuie să stai lângă copiii tăi, că dacă pleci te aducem din post în post! Ce, când te-ai măritat ne-ai cerut nouă voie?”, a fost reacţia autorităţilor (Miliţiei), care a făcut-o pe mama să nu le mai ceară nici lor ajutorul. Odată, după un astfel de episod în care mama plecase de-acasă, el a găsit-o în piaţă şi a adus-o înapoi de păr. Nimeni nu a intervenit, pentru că el striga că „e curvă” şi că „a plecat de-acasă şi şi-a lăsat copiii singuri”. Sunt sigur că mulţi i-au dat dreptate lui şi au considerat că violenţa era nu numai justificată, ci chiar meritată.

Timpul a trecut şi violenţa fizică s-a transformat într-una emoţională. De multe ori o auzeam pe mama zicând că preferă să primească o palma decât să sufere umilinţele la care era supusă. Se ruga lui Dumnezeu să îl ia pe unul dintre ei (pe el sau pe ea), lăsându-l pe celălalt liber, ceea ce acum zece ani s-a şi întâmplat.

Curios este că, acum, mama îi duce lipsa enorm şi că nu povesteşte decât despre calităţile lui, care erau multe. 51 de ani de dragoste bolnavă, pe care eu, cu minte mea de copil, adolescent, tânăr şi fiu nu prea am putut să o înţeleg.

70 la sută dintre femeile din România sunt victime ale unei forme de abuz. Ne aducem aminte de ele doar când o nenorocire se întâmplă şi vreuna nu are norocul pe care mama l-a avut, respectiv cel de a nu fi schilodită sau omorâtă de cel care îi era partener de viaţă. Ideea că „femeia nebătută e precum calul nestrunit” pare încă de actualitate în spaţiul românesc, ea nefiind combătută de o reacţie civică solidă, care să ceară o legislaţie robustă în domeniu şi toleranţă zero faţă de orice formă de abuz.

Însă noi preferam sa râdem de ele pentru că au botox!

Gelu Duminică este rom, profesor și sociolog. Urmărește-l pe pagina sa de Facebook sau pe blogul său.