Tot ce trebuie să știi despre bandiții ruși de la Vasile Ernu, cel mai mare stângist din România

(Vasile Ernu, aici alături de genialul Radu Cosașu, a primit premiul „Observator cultural 2017 pentru Eseistică / Publicistică". Fotografie de Silvia Dumitrache)

Cum Rusia e un subiect constant în viața românilor cărora le place să discute niște geopolitică la cârciumă sau celor disperați după teoriile conspirației - mai ales în contextul exploziei din Sankt Petersburg - m-am gândit că-i un moment bun să-ți dau un fragment dintr-o carte care se numește Bandiții. Nu, nu sunt bandiții lui Putin, la Kremlin sau în București (aici a venit aseară doar ideologul Dughin), ci bandiții lui Vasile Ernu. În Odessa cea mult râvnită de copilul Vasea.

Dacă nu-ți este deja cunoscut numele lui Ernu, atunci e bine să afli - pe scurt - că omul este scriitor născut în URSS, unul dintre fondatorii site-ului criticatac.ro și, evident, stângist convins și vehement, căruia e greu să-i ții piept într-o dispută despre Rusia. Sigur, mai sunt multe de zis despre Ernu, dar textul ăsta este, de fapt, despre al doilea volum din „Mică trilogie a marginalilor".

Ernu spune, ironic, că prima parte a trilogiei, Sectanţii, este un „manual alternativ de religie". Și știi cât de important este ortodoxismul într-o țară ca Rusia, în care o femeie dă o lege pentru a decriminaliza violența domestică, iar Putin vrea să-i scoată în afara legii pe Martorii lui Iehova, pe care îi consideră asociație extremistă - cam ce făcea și SRI pe la noi, prin anii 90. Și acum vorbim despre cum arată anul 2017, imaginează-ți ce însemna să fii „marginal" în anii 80 ai URSS-ului.

Prima parte a trilogiei pătrunde în universul unui sectant care trăiește în timpul regimului sovietic. Ernu a fost unul dintre ei.

Despre al doilea volum al scriitorului, Bandiții, Vasile Ernu spune că este un „manual de educație alternativă". O educație în negativ, mai degrabă. Pentru că, așa cum îi zice și titlul, de data asta Ernu se transformă din personaj în observatorul unei lumi care aparține bandiților din Odessa. Ăsta sună deja a serial polițist cu ușoare nostalgii față de un univers în care n-ai trăit, dar care te provoacă.

Cartea a doua începe cu un „Dicţionar minimal al bandiţilor pentru fraieri", ca să-ți traduci singur jargonul secret când dai peste câte un „musor" (termen rusesc care înseamnă „gunoi". Este numele dat miliţianului) sau peste o „suka" (în rusă înseamnă şi „căţea", şi „curvă" şi este folosit în cazul trădătorilor).

De fapt, Bandiții i-a adus lui Ernu și primul premiu „Observator cultural 2017 pentru Eseistică / Publicistică", după ce mai fusese de patru ori nominalizat, și are mare succes cu ea. Poți să citești mai multe recenzii deștepte aici.

Povestea asta gonzo a lui Ernu a ajuns, la trei luni de la lansare, la a doua ediție și sună cam așa, în cuvintele scriitorului care investighează lumea asta antisistem:

„E despre grădiniţă şi puşcărie, despre cum se fac legile şi cum se schimbă ele, e despre haine şi buzunare, depre diverse registre ale limbii, e despre tatuaje, epoleţi şi arme, despre educaţie şi dresaj, e despre hoţi şi vardişti, furt şi muncă, bandiţi, cerşetori şi fraieri. E despre noi toţi indiferent dacă sîntem goi sau îmbrăcaţi. Noi suntem priviţi dinspre bandiţi prin ochii unui copil care se maturizează", spune Ernu.

De fapt, despre asta voiam să vă povestesc.

Primisem un telefon de la deja bătrînul Makintoş, care mă anunţa că Profesorul înotase în mare în acea lună septembrie, începutul nostru de an, al oamenilor din sud. Şi marea îl înghiţise. Sosise timpul să ne luăm adio de la ultimul bandit, ultimul mare hoţ de şcoală veche, unul dintre cei mai fascinanţi şi mai complicaţi oameni pe care i-am cunoscut, care a lăsat urme adînci în sufletul meu.

A doua zi, în buna tradiţie a familiei mele, cînd încă nu se luminase de ziuă, am plecat spre Odessa, ca să pot prinde ivirea zorilor undeva dincolo de cîmpiile şi lacurile de după Bolgrad, spre gurile Nistrului care dau în Marea Neagră, înainte de a o lua la vale, spre cîmpiile Odessei.

Oraşul se trezise de ceva vreme cînd am ajuns. Era zgomotul din prima parte a zilei. Mult mai energic, vioi şi încă neobosit – dinamica unui început de zi. La primele ore, toată lumea aleargă să înceapă muncile, să vîndă şi să cumpere, pînă spre amiază. La amiază, lucrurile amorţesc puţin sau au un aer mult mai aşezat. Bazarul se linişteşte şi el. Vînzătorii de legume încep să-şi facă încet bagajele.

Spre amiază nu mai vezi acel du-te-vino al dimineţii. Încep să se aglomereze cafenelele, restaurantele şi crîşmele. Oamenii încep încet să se pregătească de seară. E ca un ritual de trecere. Urmează a doua parte a zilei, în care am impresia că nimeni nu mai crede. Ea devine cumva formală. Oamenii revin la locurile de muncă, la tarabele lor, dar totul anunţă cumva că lucrurile importante s-au făcut deja în prima parte a zilei. Lucrurile serioase se fac întotdeauna pînă-n ora 12. După aceea rămîn doar cele nesemnificative sau începi pregătirea pentru dimineaţa zilei următoare.

Spre seară, după ora 17, oraşul intră într-un cu totul alt ritm. Sînt cîteva ore aglomerate în care oamenii sînt într-o forfotă continuă. După care vine timpul de plimbare, odihnă şi iarăşi o înviorare plăcută, care nu mai are energia dimineţii, ci e leneşă şi melancolică.

Bunicile şi mamele îşi plimbă copiii înainte de culcare. Parcurile se aglomerează. Pe faleză, fetele se plimbă agale, vrînd parcă să-i trezească din amorţire pe toţi băieţii care trag de bere şi care le mîngîie de la distanţă cu privirile lor golăneşti. Bandiţii se pregătesc să iasă în oraş sau la petrecerile de seară. Fiindcă pentru ei mîine va fi o zi importantă: va fi înmormîntat marele Profesor, ultimul erou al Odessei. Oraşul însă se schimbase foarte mult. Sau doar mi se părea? Ori poate că eu m-am schimbat mai mult decît oraşul? Poate că acum îl văd cu alţi ochi. Cine poate să spună?

M-a întîmpinat bătrînul Makintoş, care de mult nu mai era acel gigant Gulliver în ţara piticilor. Îmbătrînise mult. Parcă se topise. Acel colos era acum un bătrîn gîrbovit, cu mîinile şi picioarele slăbite, cu chipul zbîrcit, nebărbierit de cîteva zile, dar cu ochii încă sclipitori. Ochii nu trădează niciodată. El era omul căruia cîndva, nu foarte demult, îi încăpeam în palmă şi care îmi făcea toate poftele copilăriei.

M-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit doar atît:
— Probabil, aşa a ales el să moară. Nici mie nu mi-a spus că pleacă să se scalde. La cei aproape 90 de ani ai lui, nu l-aş fi lăsat singur. Dar a ales să moară înţelept. Oricum, e mult mai bine decît să fii împuşcat sau tăiat, căci trăim vremuri tare tulburi pe-aici. Ştii că vechii noştri duşmani de la tine, din Bolgrad, au ajuns la putere în Kiev, iar Chişinăul e condus de suceara.
Am dat a lehamite din mînă.
— Ştiu, ştiu bine. Îi cunosc de mici. Cu unii am dormit în acelaşi pat. Vor distruge tot şi e mare păcat de oamenii de aici. Bine că s-a terminat însă povestea asta.
Am mers să ne plimbăm pe faleză. Păşeam agale şi l-am întrebat un lucru care mă frămînta de mult, dar pe care nu avusesem curajul să-l întreb.
— Maki, de ce ţi se spune Makintoş? Şi cum ai ajuns tu umbra Profesorului? Nu mi-ai spus niciodată povestea.
— Vasika, asta a fost în altă viaţă. A fost foarte demult. Ştii cum se spune, să nu te întorci niciodată la locurile vechi. Dumnezeu ar trebui să interzică întoarcerea în timp. Doare mult şi probabil nu vom găsi nici eu şi nici tu ceea ce căutăm. Povestea este aşa. Eram încă un puşti fugit de la casa de corecţie, pentru că eu am crescut fără părinţi. Am fost generaţia de după războiul care lăsase pe străzi milioane de copii orfani. Eram puzderie de copii. Flămînzi, singuri, îngroziţi, speriaţi şi disperaţi. Rezista cel care ştia să muşte mai bine, să fie mai agresiv şi să se adapteze la această junglă. Statul a început să ne vîneze ca pe maidanezi şi să ne arunce în aceste puşcării pentru copii care erau orfelinatele. Sau, şi mai rău, cînd creşteam şi făceam prostii, ne aruncau direct în colonii. Locurile astea erau groaznice. De acolo nu mai ieşeai om, ci fiară. Eu am fugit şi am avut norocul să fiu cules de pe stradă de Profesor, pentru că aveam un talent deosebit. Ştiam să deschid orice uşă, orice lacăt, orice încuietoare. E o meserie foarte apreciată în lumea hoţilor. Eram începător, dar aveam talent. Dacă cineva mi-ar fi dat şansa, aş fi putut deveni un faimos medvejatnik, cum i se spune în limba noastră acestei meserii. Şi mai ştiam un lucru: să-mi dobor duşmanul dintr-o lovitură. N-are rost să-ţi consumi energia cu bătăi inutile. Ele oricum se transformă într-un ritual. Dar dacă trebuie să te baţi, atunci e preferabil să-ţi dobori duşmanul dintr-o lovitură. Cînd totul părea să devină mult prea frumos pentru mine, căci intrasem într-o bandă faimoasă, protejat de Profesor, lucru la care visează orice baistruk crescut pe stradă sau în coloniile cu regim sever, am făcut o mare prostie. Una imensă. Nici acum nu-mi pot explica de ce am făcut asta, dar am comis-o. Am furat pistolul amuletă al Profesorului. El nu-l folosea. Nici măcar gloanţe nu avea, doar îl ţinea undeva ascuns, pentru că-i plăcea cum arăta. Şi da, arăta ca o bijuterie. Era o operă de artă. Nu mai văzusem aşa ceva. Şi nu ştiu de ce l-am furat. Nu mă puteam abţine. L-am furat şi l-am ascuns sub pernă. Eram un mucos prost şi inconştient. Un astfel de gest te făcea automat un decăzut, ajungeai în casta inferioară, de unde nu te mai ridicai niciodată. Ori erai omorît. E o lege de aur la noi: nu furi niciodată, dar niciodată de la ai tăi. Pedeapsa este foarte aspră. Cu atît mai mult cînd furi de la un hoţ în lege. Eu însă am furat de la Profesor, protectorul meu. S-au strîns la judecată, au discutat şi au tras linie. Profesorul a cerut să mi se dea dreptul la apărare. Ce puteam spune? Eram într-o situaţie jalnică. Ştiam ce mă aşteaptă. Nu mai aveam speranţe. Eram încă tînăr şi preferam să-mi taie gîtul decît să ajung decăzut. Nu exista o mai mare ruşine şi umilinţă! Şi asta e pe toată viaţa. Am spus doar atît: „Mi-a plăcut atît de mult pistolul, că nu m-am putut abţine şi l-am luat. Nici măcar nu cred că l-am furat. Nu m-am putut abţine să-l iau. L-am ţinut sub pernă, atît. Faceţi cum credeţi că e corect. Dar prefer să-mi luaţi gîtul decît să mă treceţi la decăzuţi…". Profesorul a avut ultimul cuvînt. 

Şi a vorbit aşa: „E prea tînăr ca să-i luăm gîtul. Să-l aruncăm în groapa celor decăzuţi avem timp, căci viaţa lui abia începe. Îl iau sub protecţia mea şi-mi asum greşeala lui şi tot ce va face de acum înainte. Este în responsabilitatea şi sub protecţia mea. Aveţi cuvîntul meu. Dacă va mai greşi, va plăti şi el şi voi plăti şi eu. Dar ca să nu uite ce s-a întîmplat, vom pune un semn de aducere aminte. Tinere, trebuie să alegi două degete. Pe care le alegi?", a întrebat Profesorul. Cum eu aveam nevoie de degetele de la mînă, pentru că meseria mea se baza pe ele, am ales degetele de la picioare.

Bătrînul Maki şi-a scos papucii pe care-i purta şi cînd mergeam la plajă şi mi-a arătat laba piciorului stîng. Am văzut o cicatrice mare unde ar fi trebuit să fie degetul mare şi cel alăturat. O cicatrice uşor de ascuns, dar care cu siguranţă a lăsat urme adînci. Acum am înţeles de ce mergea puţin clătinat.

— După ce mi-a tăiat degetele ca să nu uit ce-am făcut, Profesorul mi-a întins pistolul şi mi-a zis: „Păstrează-l. E al tău. Probabil îl vei merita. De-acum îţi vom spune Makintoş şi viaţa ta e în mîinile mele, trebuie să te protejez, căci te-am născut din nou. Eşti precum copilul meu pe care nu-l voi avea niciodată. 

Cînd salvezi pe unul de la moarte, nu el îţi este dator, ci tu eşti obligat să ai grijă de viaţa lui mai departe. Aşa că o să te numeşti de azi Makintoş". Aşa m-a botezat, după numele pistolului, şi aşa mi-a rămas numele: Makintoş sau Maki, pentru apropiaţi. Dar îţi spun că a fost cea mai fericită zi din viaţa mea, iar Profesorul mi-a făcut cea mai plăcută rană, pentru care i-am rămas mereu dator şi devotat. Am avut onoarea să fiu toată viaţa umbra Profesorului. Asta e povestea.

În faţă, valurile se mişcau agale spre mal. Soarele asfinţea şi-şi pierdea din putere, dar încă nu era frig. Vîntul de seară începu să adie şi iarba uscată să se culce la pămînt. Doar scaieţii mei dragi, de care Profesorul era îndrăgostit şi în care se tăvălea gol de fiecare dată cînd ieşea din puşcărie, stăteau dîrji, chiar dacă uscaţi şi ciufuliţi, în aşteptarea iernii ce avea să-i pună la pămînt. Era o frumoasă seară de toamnă.

Eu priveam în zare şi voiam să plîng, dar nu ştiam de ce. De furie, amestecată cu un soi de disperare? Nu era necaz, nu era milă, nu era bocet, nu era nici măcar nostalgia după o lume care dispărea. Voiam doar să plîng, să plîng continuu şi atît…