Fotografii cu copiii din Bombay

În orice societate, când te întâlnești cu sărăcia, întâlnești mereu copii care cresc în mediul acesta. Fotograful Dario Mitidieri a călătorit până la Bombay și a documentat copiii de aici, care se confruntă zilnic cu probleme ca pedofilia, drogurile și bolile incurabile. A adunat o serie de povești și fotografii care-ți ridică părul de pe ceafă și le-a publicat într-o carte numită Copiii din Bombay. A fost publicată prima dată în 1995, dar eu am decoperit-o recent și mi-a plăcut la nebunie, așa că l-am sunat să vorbim despre ea.

VICE: Salut, Dario. Cum a fost vara asta? Ai făcut ceva palpitant?

Dario Mitidieri: Tocmai m-am întors din vacanță – am fost în Italia cu familia.

Frumos. Înainte să te apuci de Copiii din Bombay ai fost în China și ai documentat masacrul din Piața Tiananmen din 1989. Fotografiile tale au fost printre primele care au fost publicate în Occident. Cum te-ai simțit?

Când am fost în China, deja lucram ca fotograf freelance de doi sau trei ani pentru ziare ca The Indepedent și The Telegraph. Dar totuși, totul s-a întâmplat foarte brusc, îmi amintesc că îmi fugea adrenalina prin vene. Mi-am dat seama ce se întâmplă abia când am început să văd știrile la TV și să citesc ziarele. Câteva luni mai târziu, am reușit să câștig Premiul Presei Britanice pentru Fotograful Anului.

Lucrul ăsta te-a ajutat în proiectul Copiii din Bombay?

Da, asta e chestia cu proiectul din Bombay. Fotografiile cu copii bolnavi nu sunt cele mai comerciale, ca să zic așa. Așa că a trebuit să câștig câteva premii ca să-l pot realiza. Am câștigat premiul Eugene Smith ca să pot ajunge în Bombay. Pe atunci, mai multor edituri le-au plăcut lucrările, dar n-au vrut totuși să le publice. M-am chinuit. Ca să-l pot publica, a trebuit să mai câștig un premiu. Am făcut-o și pe asta și până la urmă, cartea a fost publicată în șase limbi în toată Europa.

Ce nebunie. Nu mi-am dat seama că ai făcut atâtea eforturi ca să-ți publici cartea.

Da, am întâmpinat rezistență din toate părțile. Asta mi-a dovedit că oricât de puternic e mesajul tău, nu ajunge nicăieri dacă nu lupți să câștigi premii și să dai din coate.

Ce te-a inspirat să produci Copiii din Bombay?

S-a întâmplat printr-o coincidență. Lucram în Bombay la o poveste despre situația bolnavilor de SIDA în India. Revista People mă trimisese să fac fotografii pentru un articol despre copiii bolnavi de peste tot din lume. Atunci mi-a dat seama ce rădăcini adânci avea povestea. Nu aveam cum să zgârii doar suprafața, așa că am aplicat la bursa Eugene Smith pentru obținerea fondurilor. Ideea era să mă pot întoarce și să petrec un an întreg acolo.

Există o imagine care mă deprimă foarte tare, cu un copil care ia droguri. Sunt fotografii care te afectează mai tare decât celelalte?

Sunt câteva, da – una cu doi copii care fumează heroină și una cu o fetiță care stă în vârful unui stinghii. Imaginea asta a făcut tot proiectul, e imaginea care le-a rămas tuturor în minte.

Ai apucat să cunoști destul de bine personajele care apar în fotografii?

Da, bineînțeles, am fost cu ei zi și noapte. Îmi spuneau Unchiule. Am făcut un documentar despre cum am încercat s-o găsim pe fetița din vârful stinghiei. Am reușit s-o găsim și documentarul e foarte emoționant pe alocuri. I-am găsit și pe alții, care aveau cinci, șase, șapte ani când am făcut fotografiile și acum sunt adulți. A fost ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Și-au amintit totul și m-au ținut minte și pe mine.

Crezi că lucrările tale au avut un impact asupra vieții lor?

Nu chiar. A avut un impact indirect, în sensul că fotografiile au fost folosite la modul intensiv de către ONG-urile care se ocupau de copii bolnavi. Le folosesc pentru a strânge bani. În Bombay ne-am confruntat cu fenomenul de pedofilie pe plajă. Există câteva fotografii despre asta în carte. De cum am terminat proiectul, am anunțat poliția să vină să curețe plaja de pedofili. Asta dovedește că fotografia poate avea însemnătate chiar și dincolo de mesajul transmis.

Te-ai gândit să faci un proiect similar într-un alt loc?

Am încercat să contactez oamenii, dar e greu să le trezești interesul. Dacă nu câștigi premii, cum am zis. Dacă nu vorbești cu cine trebuie e foarte greu.

Am văzut fotografii de la tsunamiul din Indonezia. Cum a fost să fotografiezi unul dintre cele mai mari dezastre ale naturii?

A fost extraordinar. Mi-am pierdut totul, hainele, medicamentele și mâncarea. A fost un chin. Nu aveam de niciunele. Încet-încet, am reușit să fac rost de pastă de dinți și câteva chestii de bază. Am dormit pe jos. Mi-au găsit geanta abia când a trebuit să mă întorc la Londra.

Ți-a rămas ceva foarte clar în minte din perioada aceea?

Un lucru pe care n-o să-l uit niciodată e… magnitudinea evenimentului. Nu mai rămăsese nimic. Când m-am urcat în elicopter și am văzut peisajul de sus, nu mi-a venit să cred. Totul fusese șters de pe fața pământului, aplatizat. Era extraordinar.

A fost mai mult decât te așteptai?

Mult mai mult. A fost nerealist chiar și pentru un jurnalist. Oricine a lucrat acolo în perioada aceea o să-ți spună același lucru. Nici cuvintele, nici fotografiile, nu pot exprima atmosfera aceea. Erau corăbii uriașe în mijlocul câmpiilor și ale dealurilor, lucruri ciudate în locuri în care nu le-ai vedea niciodată în mod normal.

Puteți vedea mai multe lucrări de-ale lui Dario aici. Și îl puteți urmări pe Jake pe Twitter aici: @Jake_Photo.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe fotografii despre viețile copiilor din toată lumea:

Copiii din canalele Bucureștiului

Fotografii cu copiii bogătanilor ruși