Jefuitori de bănci în puloveraşe tricotate

Norvegianca de origine turcă Sahzene Nilhan Durmusoglu Johansen a renunţat la editarea unei reviste de muzică din ţara ei ca să se relanseze ca fashion designer, în principal pentru că muzica nu mai era distractivă deloc. Aşa că n-ar trebui să vă mire că colecţia ei de haine pentru bărbaţi Sn. DJ e destul de tâmpită. Cuprinzând ţinute croşetate pentru jefuitori de bănci şi tricouri cu imprimeuri cu o singură ţâţă, cele două colecţii ale ei se cheamă How I Learned to Hate Rock n Roll şi More Weird Hits, More Weird Fits.

VICE: Spune-ne de ce ai renunţat la un job interesant şi stabil ca să faci design de haine?
Sahzene Nilhan Durmusoglu Johansen: Mi s-a părut de căcat ideea de a avea aceeaşi profesie pentru tot restul vieţii. A început să mi se pară plictisitor să scriu şi să citesc despre muzică toată ziua. Începusem să analizez prea mult, să iau totul prea în serios, nu mai ştiam să mă bucur de ceea ce făceam, aşa că mi s-a părut un semn că trebuie să mă apuc de altceva. Eram şi într-o perioadă în care îmi exploram latura masculină, aveam chef să fac lucruri cu mâinile, aşa că mi s-a părut o idee mişto să fac design de haine pentru tipi.

Da, mai bine decât să porţi haine de tipi care nu ţi se potrivesc. Creaţiile tale au fost influenţate de faptul că ai lucrat în domeniul muzical anterior?
Da. N-am fost niciodată un muzician profesionist, dar experienţa ca jurnalist muzician m-a ajutat să găsesc un mod de a asculta toate sunetele, personajele şi personajele care-mi bântuiau prin cap, iar asta e de mare folos pentru procesul de creaţie.

Cum, mai exact?
Ha ha, nu cred că pot explica mai bine de atât. E un proces complicat şi copleşitor.

Nu-i nimic, cred că o să mă descurc să înţeleg.
Cred că mi-a dezvoltat flerul ăsta, de a simţi cum trebuie să fie un design ca să prindă la public. Cum ar veni, dacă toate ideile şi influenţele mele ar trebui să fie puse laolaltă într-un cântec, aş putea găsi exact notele şi nuanţele din cântec care să se potrivească, ca să nu le folosesc pe toate deodată şi să fac un haos.

Îţi exprimi mai bine ideile prin modă decât prin muzică?
Păi, nu sunt muzician, ca să mă pot exprima perfect prin muzică. Aşa că da, moda mă ajută să mă exprim mai bine, dar mai degrabă fiecare obiect vestimentar în parte, cu personalitatea lui, decât moda în general.

Am citit că ai făcut o mare parte din colecţia More Weird Hits, More Weird Fits cu o coloană sonoră pe fundal.
Colecţia asta amesteca nişte vechi preferinţe de-ale mele în moduri ciudate. Când am lucrat la How I Learned to Hate Rock n Roll, am început să colecţionez referinţe inconştient. Cărţile lui Phyllis Galembo, ţâţele unei tipe pe care am cunoscut-o au devenit imprimeu pentru un tricou, în rest – preferatele mele dintotdeauna: camuflaj, litere, feţe de masă făcute de mână şi primite de la mama înainte să plec din Istanbul, muzica lui Spoek Mathambo. Deci cam aşa – hituri, croieli şi ţâţe.

Recent i-am luat interviu unui alt designer care spunea că opera lui Phyllis Galembo l-a influenţat enorm. Ţie ce îţi place la fotografiile ei?
Îmi plac anumite culturi africane, hainele lor şi costumele de carnaval pe care le-a fotografiat în cărţi precum Maske.

Te-a influenţat şi copilăria petrecută în Istanbul?
Diversitatea culturală incredibilă a Istanbulului şi istoria lui construită de mii de ani mă influenţează în tot ce fac, direct sau indirect. Când mă duc la culcare în Istanbul, simt cum oraşul freamătă şi vibrează. E un sentiment minunat.

Cum crezi că o să meargă colecţia următoare în Istanbul? Din ce am văzut, colecţiile prezentate la Istanbul sunt încă destul de convenţionale, iar ale tale nu prea sunt din filmul ăla.
Să ştii că şi după ce mi-am prezentat colecţia la Oslo Fashion Week, am rămas cu un sentiment ciudat de „ce dracu’ a mai fost şi asta?”. La următorul proiect lucrez împreună cu alţi designeri de modă masculină şi prieteni din Norvegia şi Africa de Sud – Camilla Bruerberg, Ferdinand Diener şi un fotograf, Simon Skreddernes. Am călătorit împreună prin oraşele natale – Istanbul, Oslo şi Cape Town – şi am lucrat în fiecare dintre ele.

De ce ţi s-a pus pata pe tricotaje?
Îmi plac mult imperfecţiunile care ies în tricotajele manuale. Dacă hainele sunt făcute de mână, poţi observa micile imperfecţiuni caracteristice fiecărui designer. Mă ataşez uşor de ceva atât de personal. Sunt foarte încântată dacă oamenii se ataşează de lucrurile mele, pentru că şi eu sunt la fel – port aceeaşi ţinută săptămâni la rând. Păcat că unii cred că moda înseamnă să porţi ceva diferit în fiecare zi.

Foarte adevărat. Înainte să te las, zi-mi ceva despre ţinuta croşetată de jefuitor de bănci.
Am făcut design-ul ăsta pentru un personaj fără stăpânire de sine, un fel de victimă a modei, cumva. Strânge banii şi îi cheltuie pe cele mai şmechere şi mai scumpe haine. Pe de altă parte, s-a săturat să fie mereu lefter pentru că dă toţi banii pe haine, aşa că se hotărăşte să jefuiască o bancă. Partea amuzantă e că vrea să poarte un costum haute-couture pentru ocazia asta specială, dar nu-şi poate permite decât hainele tricotate de mama. Îmi cam place să fac caterincă, asta e ideea, de fapt.

Traducere: Oana Maria Zaharia