Agonia și extazul lui John Frusciante

Ilustrație de Jessica Butler

Îmi amintesc ziua în care mi-a venit prin poştă primul CD de la Red Hot Chilli Peppers. Titlul „Blood Sugar Sex Magik” m-a speriat așa că am comandat „Greatest Hits“. Am ascultat ca un leu tânăr care își gustă prima gazelă: am sfârtecat „Californication”, am supt măduva din „Otherside”, și m-am scobit cu„ Scar Tissue” între dinți. Formația Red Hot au transmis emoții pure prin refrene puternice. Iar John Frusciante a amestecat toate sentimentele astea cu finețea lui. Refrenele lui aparent simple sunt pline de inocență și experiență. Tinerețea n-a mai părut niciodată atât de sinceră.

Un deceniu mai târziu sunt la telefon cu publisherul omului pe care mulți îl consideră cel mai bun chitarist modern. „Dacă vrei să-l menţii fericit pe Frusciante, este un subiect pe care trebuie să-l eviți: The Red Hot Chilli Peppers.”

Relația tumultuoasă a lui Frusciante cu trupa este legendară. A renunțat în 1992, enervat de popularitatea trupei. S-a luptat cu drogurile și depresia câțiva ani, apoi a revenit în 1998  pentru „Californication” și a renunțat iar în 2009. Atunci a dispărut de pe hartă pentru majoritatea lumii. Producția sa creativă nu a încetinit: în ultimii trei ani a produs un album hip-hop pentru afiliații Wu-Tang, Black Knights și a lansat trei albume solo, fiecare mai ciudat ca celălalt. Ultimul, ,„Enclosure“ a apărut în aprilie anul acesta. Conține drum & bass, hip-hop, IDM skitters, sample-uri obscure, tobe din anii ’80, falsetto-uri surprinzătoare și o doză sănătoasă de shredding. Totul se adună pe „Fanfare“. Frusciante urlă și șoptește peste un cor din fundal, sintetizatoare italienești epice și tobe mari din ’80 şi termină cu un solo nebunesc. Este de departe cea mai ciudată muzică de la cineva din Hall of Fame-ul Rock and Roll.

„Frusciante guitar god” a fost căutat de 73 de mii de ori pe Google. Pentru mulți oameni, mereu va fi băiatul ăla superb, cu părul lung, de 20 de ani care cântă la chitară în fața mulțimilor de pe stadion. Un zeu al rockului, cu solouri din neant care îți topesc mintea, în timp ce Kiedis și Flea făceau mișcări de forță în față. A funcționat o vreme. Dar plecarea lui Frusciante din Chillis și materialele care au urmat, arată o tensiune între imaginea sa publică și inima artistică: pentru Frusciante chitara a fost mereu doar un mijloc pentru a-și atinge scopul.

„Muzica pentru mine este acest templu sacru din care fac parte. Să prinz la public? …Ăsta nu e un talent muzical pe care îl dezvolți!… Mereu trebuie să studiez tipuri diferite de muzică, altfel pur și simplu m-aș sinucide.”

În ceea ce privește zeii, Frusciante e mai puțin Bahus (ahem, Kiedis) și mai mult Hefaistos, zeul fierar. Este un maestru tehnician cu o inimă mistică. De-a lungul unei conversații de o oră la telefon și-a descris devotamentul pentru muzică și l-a numit meșteșug. A invocat rolul sufletului în sample, a vorbit teoretic despre hip-hop și, fără să fie rugat, a discutat despre perioada sa cu „trupa”. Întrebări simple au dus la răspunsuri relaxate și complexe. Tonul vocii sale nu s-a schimbat, dar am putut să simt deceniile de frustare adunată în disecția lui despre dinamicile trupei și despre industria muzicală. La fel de prezent a fost și scopul și claritatea pe care o găsește în compoziție, credința pseudo-religioasă în muzică și forța ei de a transcede. Este briliant, neobișnuit și fără îndoială are o bază solidă. Ascultă muzică „în scaunul său special“. Ar putea fi ultima speranță a umanității. Este unicul, John Frusciante.

Noisey: Cum ai început să faci muzică electronică?
John Frusciante: Cam cu un an înainte să revin în Red Hot Chilli Peppers, am văzut în capul meu că stilul meu de a scrie și instrumentele electronice ar merge bine  împreună. Mă gândeam la sintetizatoare și tobe și chestii și breakbeats. Abia în 2006 am devenit conștient de instrumentele pe care o persoană ca mine le-ar putea folosi.  Când am descoperit instrumentele vechi Ronald din anii ’80, mi-am dat seama că se potrivesc cuiva cu tipul meu de mentalitate.

Spune-mi despre tehnica ta de sample.
Samplarea îmi dă oportunitatea să studiez muzica sonic și să studiez detaliile relației dintre ritmuri de la o notă la alta. A fost intimidant pentru mine la început, pentru că eram blocat în ideea că muzica și înregistratul sunt lucruri pe care să le modelezi. Ascultam oameni ca Autechre și Venetian Snares, dar nu ştiam cum o înregistrare este transformată într-un segment diferit de muzică. Cu samplarea, sufletul își găsește calea în muzică și o transformă în altceva. Uneori oamenii sunt atât de convinși că muzica trebuie să fie ceva plăcut, încât uită că fiecare instrument e ca și cum ai purta un război. N-aș uita niciodată acest aspect al relației mele cu chitara. Dacă nu mă lupt eu cu ceva, simt că nu fac nimic și la fel e și cu sampleurile. E ca și cum aș fi într-o luptă cu sampleul. Te angrenează să preaslăveşti forța muzicii și e greșit pentru orice muzician să privească istoria și să creadă că muzica este o posesie personală.

Muzica privită ca posesie?
Da, nu cred că oamenii ar trebui să-și considere cântecele posesiuni. Deși cred că este în regulă pentru oamenii de afaceri să privească muzica ca pe o proprietate, cred că are un efect dezastruos asupra modului în care gândesc muzicienii când au o atitudine atât de lacomă despre ceva atât de nelimitat ca muzica. Muzica folk a fost dată mai departe de la o persoană la alta pentru generații. Nu văd ce treabă are industria muzicală să forțeze pe toată lumea să creadă că sunt doar niște posesiuni. Muzica nu e un obiect, e o forță mai măreață decât noi și ar trebui să avem o atitudine mai religioasă față de ea.

Cred că e înfricoșător pentru oameni să nu se considere doar agenți creativi individuali, ci o parte din ceva mai mare.
Când fac muzică mă simt de parcă sunt în biserică sau ceva, pentru că simt că e ceva care coboară și mi se revelează. Se simte ca un meșteșug. Deci doar lucrez la partea de talent, partea de meserie și las părțile mistice să fie ceva de care sunt conștient ca ucenic sau…

Acolit?
[Râde] Da, ok, ca unul care primește, care crede că puterea, forța, esența muzicii este ceva mai măreț decât el însuși.

Spune-mi despre Trickfinger, celălalt nume al tău.
Păi numele ăla e doar cum îmi spunea soția mea din când în când, dacă făceam ceva sofisticat la chitară [râde]. Așa-mi spun și rapperii mei.

Cum ai început să lucrezi cu Black Knights?
Am făcut un cântec cu Monk mai demult, pe care l-am cunoscut prin RZA și am ieșit mult cu ei în ultimii şase ani. M-am gândit: „Ok, hip-hop-ul poate fi interesant pentru mine, pentru că îl consider creație a spațiului sonic și a varieției ritmice de spațiu.“ Am făcut vreo 50 de melodii în ultimult an și primele 11 le vom pune pe primul album.

Care este albumul tău preferat de rap din ultimii ani?
Nu-mi place nici unul, nu cred.

Ce lipsește în viziunea ta?
În ultimii 20 de ani, mi-aș fi dorit ca hip-hop-ul să aibă mai multe sampleuri. Îmi place când RZA face hip-hop. Este producătorul meu preferat. Primele două albume ale lui Eminem produse de Dr. Dre au fost, pentru mine, cel mai ambițios exemplu de artist care încearcă să mențină esența hip-hop-ului fără să folosească sampleuri la liber. Dar, în general, îmi place muzică mai veche. Când ceva e complet nou, nu știi la ce va duce, știi doar de unde vine. Ar trebui să precizez că nu fac hip-hop pentru că iubesc hip-hop-ul mai mult ca alte genuri de muzică. Cred doar că hip-hop-ul este o formă foarte maleabilă care absoarbe orice alt stil de muzică. Cu hip-hop poate fi un sintetizator pop, poate fi clasică, poate fi jazz. Atâta timp cât beat-ul e greu, melodic vorbind muzica poate fi orice.

Da, nu sunt limitări.
Când ești într-o trupă de rock, solistul ascultă muzica și muzica depinde de solist, adică instrumentaliştii îl ascultă și-l urmează, și toți încearcă să cânte la timp ca el să-i poată urma și ei îl urmează, e combinația asta ciudată cu diferiți membri care se ascultă în diferite moduri și sunt anumite ierarhii din cauza asta, pe când în hip-hop muzica este independentă de rapper. Dacă rapperul este pe lângă negativ, asta nu-l face pe muzician să schimbe, pentru că muzica e ceea ce e, beat-ul nu poate fi schimbat până ce rapper-ul termină. În timp ce ei cântă, muzica este pe cont propriu.

Deci simți mai multă libertate ca producător?
Când scrii cântece cu un solist sunt tot felul de interacțiuni muzicale, el ar putea avea o idee despre cum ar trebui să fie muzica și trebuie să fie ceva ce poate cânta și poate memora. În cazul unui MC, atât timp cât snare-ul e acolo unde trebuie și poate să bage rap și nu-i face să cadă de pe beat, poți avea toate libertățile muzicale pe care o persoană într-o situație de cântec tradițional nu le-ar avea.

Corect.
Și apreciez independența pe care o am de la ei, pentru că mereu am crezut în viziunea mea creativă. Consider că e foarte obositor să trebuiască să mă cert cu oameni despre muzică. Cum am spus, muzica pentru mine e un templu sacru în care mi se permite să fiu, nu trebuie să fie o sursă de agravare sau de frustrare sau un motiv să te cerți cu un prieten, sau să îi rănești cuiva sentimentele, sau să faci pe cineva să se simtă prost. Mereu a trebuit să dau de căcaturile astea, deci e o plăcere să nu fie nimic decât ceva care să „ne aducă împreună”. E o celebrare. Atât timp cât nu trebuie să faci planuri complexe şi atât timp cât nu pasezi acest job altor angajaţi, muzica poate fi doar creația unei compoziții sonice care vine direct din inteligența omului. Conflictele de personalitate nu trebuie să intre în muzică și nici nu e obligatoriu să dai ordine oamenilor ca să faci o bucată de muzică. Mereu am crezut că sunt, dar se pare că nu e așa.

Spune-mi mai multe despre frustrările pe care le-ai avut de-a lungul anilor.
Muzica poate fi doar un act de producţie, nu trebuie să fie o problemă de „nu, nu îmi place asta“ sau „partea asta nu îmi sună bine“. Dar căcaturile astea se întâmplă în studiouri, asta e tot ce se întâmplă! Ori spui da la ceva sau nu la ceva. Ăștia nu sunt termeni muzicali, știi? Nu înțelegi mai bine muzica dacă alegi asta ca metoda de a face muzică. Lucrurile pe care le țintești într-o trupă pop sunt să prinzi la public, să fii accesibil, ăsta nu e un talent muzical pe care să-l dezvolți. Cred că e doar o pierdere, atât de mulți bani sunt cheltuiți de artiștii pop și hip-hop profesioniști, care țintesc aceste obiective care nu sunt muzicale, doar țintesc să ajungă la publicul larg. Nu acesta a fost scopul compozitorilor de muzică clasică sau muzicienilor de jazz. Dacă gândești într-un mod care nu are legătură cu muzica, înseamnă că nu respecți muzica. O tratezi ca pe un obiect care e acolo să te servească şi nu ca pe ceva mai măreț decât tine, din care ești norocos să faci parte.

Ilustrezi diferența dintre muzică de distracție și muzică elevată.
Pentru mine, de asta e muzica. Iubesc să ascult muzică religioasă și chestii ca Bach, când Bach scria muzică pentru cor. Este spiritul de a slăvi ceva, e ceva măreț pe care nu-l înțelegi și ești atât de norocos că ai termeni în care să gândești și care te ajută să înțelegi mai bine muzica. Vei căuta toată viața, dar tot nu o vei înțelege, dar vei fi făcut muzică și crescut în timpul ăla, înțelegi? Dar simțul critic, pur și simplu nu e suficient să ajute corpul muzical să crească, deoarece folosește muzica ca și cum e ceva menit să servească dorința umană. Desigur am o dorință să aud muzică, care  e împământenită în mine, dar în ceea ce privește dorința să primesc atenție de la oameni pentru că fac muzică, să o folosesc ca să-mi cresc veniturile, refuz să gândesc așa. Mă bucur că m-am închis atât de mult când eram în trupă, pentru că trebuie să gândesc în termeni muzicali ca să fiu fericit, altfel m-aș sinucide, înţelegi?

Poți să îmi spui exact cum s-a desfășurat dinamica asta în Red Hot Chilli Peppers?
A fost un impact în primii doi ani în care am fost în trupă, când aveam 20 de ani, efectul pe care l-a avut asupra mea, m-a separat de modul ăla de a vedea lucrurile și am devenit extrem de nefericit cu ce scriam, cu felul în care cântam la chitară, cu faptul că eram în trupă, mă simțeam mizerabil. Așa știu, după experiența aia din primii doi ani, că nu e un privilegiu, că muzica nu e acolo să mă servească pe mine. Dacă mă gândesc așa la ea, dacă mi-aş spune „Vreau ca oamenii să mă vadă așa” sau „Vreau ca oamenii să gândească despre mine așa“, că voi face asta și ailaltă din punct de vedere muzical, m-aș fi sinucis sau ceva. M-am simțit oribil să gândesc astfel, așa că mi-am propus să nu trăiesc așa. Nu-i puteam folosi pe Flea sau Anthony ca modele, pentru că sunt diferiți de mine. Sunt buni cu publicul și nu trebui să lucreze la muzică atât de mult ca mine ca să fie eficienți. Eu trebuie să studiez toate formele de muzică pop, jazz, clasică, muzică electronică și rock. Așa trebuie să trăiesc ca să fiu sincronizat cu mine însuși, știi? A fost o perioadă când aveam 21 de ani și începusem să mă simt bine când eram în casă și am încetat să mai privesc viața din perspectiva unui tip popular. Am început să mă asigur că mă dezvolt ca muzician. Dar apoi, când am mers în turneu cu „Blood, Sugar, Sex, Magik“ m-am rupt de mine pentru că nu am mai făcut asta. Pe când m-am întors în ’98, m-am asigurat că am mereu căștile și CD playerul, mereu stăteam în cameră, în scaunul special și repetam la chitară. Ce nu am înțeles de prima oară e că, dacă nu îmi cultiv constant înțelegerea muzicală, mă destram.

Mda.
Când înregistram și scriam pentru Blood, Sugar, Sex, Magik nu știam exact ce se petrece în interiorul meu, știam doar că viața mea e un loc magic în care pot să trăiesc. După câteva luni de turneu simțeam că s-a terminat pentru mine. Gen, „mergea înainte, acum s-a terminat pentru mine“. E nebunie să te gândești că un copil de 22 de ani crede asta, dar chiar credeam că e sfârșitul. Chiar am renunțat, nu m-am gândit „Mă duc acasă, repet mult, îmi bag capul înapoi în muzică”. Nici nu credeam că asta e o opțiune, mă simțeam atât de mizerabil că mi s-au luat sursele de fericire și bucurie. Dar din 1998, m-am asigurat că sunt mereu implicat în muzică și niciodată nu am dat greș. Şi a fost o perioadă constantă de creștere perioada aceea.

Te-ai simțit prins de album, fără să poți să-ți încordezi mușchiul creativ.
Da, e ciudat. Sunt diferit de majoritatea muzicienilor profesioniști în sensul ăsta. În general, ca muzician profesionist, termini un material și zici: „Gata, am terminat!“ Când termini albumul e sentimentul ăla de „Acum începe distracția!”, știi? Ăsta e obiectul pe care oamenii o să-l cumpere și obiectul ăsta o să ne vândă pe noi și toată lumea o să aplaude și o să facă poze. Pentru mare parte din muzicieni e o fază entuziasmantă, dar pentru mine e mereu o  fundătură. Simt că am pierdut un prieten drag când un material este terminat, știi? Să folosești un album să te promovezi și să folosești muzica pentru a câștiga cât mai mulți bani nu mă face să mă simt confortabil. E același sentiment ca atunci când îți înșeli soția. Ești atât de norocos să ți se dea muzică, și dintr-o dată o tratezi de parcă e sclavul tău sau ceva, nu e ceva respectuos. Dacă nu trăiesc devotat total muzicii și uit că este ceva mai mare decât mine, o să mă destram.

Traducere: Gabriel Constantin