Punkiştii frustraţi din Birmania

Burma a fost condusă timp de 50 de ani de armată, până acum câțiva ani când junta militară și-a slăbit strânsoarea. Prin urmare, atunci când te gândești la birmanezi (probabil de câteva zeci de ori pe zi), îți închipui o rasă de soldăței de plumb cu mutre de oțel, crescuți de guvern, care marșează cu toții pe străzi spre o nouă zi de tortură psihică neplătită. Sau poate nu ți-i imaginezi așa. Poate când te gândești la Burma, te gândești la niște tineri care arată ca Rufio din Hook care a crescut mare și și-a făcut o trupă-tribut pentru Casualties.

În 2010, junta a permis organizarea de alegeri electorale și, deși acestea au fost considerate frauduloase de comunitatea internațională, au deschis drumul reformelor ce au inclus eliberarea lui Aung San Suu Kyi, liderul opoziției, care era arestat la domiciliu de 15 ani.

În anii dinaintea acestei schimbări spre un relativ liberalism, subcultura underground a punkiștilor și metaliștilor a înflorit în orașul Rangoon. A început când niște tipi și tipe de acolo au pus mâna pe niște casete și CD-uri aduse de vapoare comerciale din alte țări. Treptat, s-a format o scenă, iar trupele au început să dea mici concerte în afara razei de vedere a poliției birmaneze.

Fotograful Ko Gyi a petrecut doi ani în Birmania pe când junta era la conducere (în cadrul reformei, s-au asigurat că foștii generali ai juntei vor păstra o mare parte din putere). Ko a fotografiat concertele punk și comunitatea care le susținea, așa că am luat legătura cu el ca să-i pun câteva întrebări.

VICE: Hei Ko, cum ai dat prima oară peste puștii ăștia?

Ko Gyi: M-au interesat întotdeauna subculturile, în special cele ale tinerilor. Chiar înainte de a merge în Rangoon, mă gândeam că mi-ar plăcea să fotografiez o latură a Birmaniei mai creativă și mai rebelă decât cea pe care o suprindeam de obicei. Nu aveam idee ce culturi alternative existau, dar la scurt timp de la sosirea mea în oraș, am auzit de un concert punk care se ținea într-un parc. A fost prima dată când am văzut un curent nou manifestându-se în public.

Am făcut câteva fotografii și am vorbit cu oamenii despre trupe. Erau destul de prietenoși. Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit cu chitaristul uneia dintre trupe la o cafea. I-am arătat fotografiile mele și treptat, m-am implicat tot mai tare în cultura lor.

Ți se pare că trupele astea sunt influențate mai mult de versiunea britanică sau americană de punk și metal? În termeni de muzică și fashion.

Sunt multe influențe și britanice, și americane, dar cele britanice sunt de punk clasic: The Sex Pistols, the Clash, the Buzzocks. Așa că majoritatea influențelor contemporane sunt americane, mai ales în privința trupelor hardcore și metal. Dar oamenii ascultă muzici foarte diverse.

Din punct de vedere stilistic, există iar o împărțire între punkiști pe de o parte și fanii metal și hardcore pe de cealaltă parte. Mulți punkiști consideră foarte importante ținuta și comportamentul și sunt clar influențați de Johnny Rotten, Sid Vicious și the Ramones – jachete cu ținte, creastă și bocanci grei. Dar trupele de metal și hardcore par mai puțin interesate de un stil anume. Lor li se par suficienți niște blugi și un tricou cu o trupă.

Despre ce cântă trupele astea? De ce sunt supărate?

Sunt multe posibilități de a răspunde și e important să distingem între motivele diferite ale fiecăruia de a se implica în acest mediu. Evident, sunt cei care vor să transmită un mesaj politic și se răzvrătesc împotriva statului despotic, iar asta se reflectă în lucrurile despre care cântă și comportamentul lor. Dar sunt mulți care sunt interesați doar de muzică sau de stil – anarhism non-politic. Ceea ce îi unește pe toți, totuși, e frustrarea că munca lor trebuie să treacă prin cenzura guvernului, ceea ce înseamnă că și trupele cu mesaj politic sunt limitate în exprimare.

Serios? Nu-și fac griji c-o pot lua în bot de la autorități?

Nu cred că „griji” e termenul potrivit – probabil cel mai tare se simt frustrați. Au devenit experți în a se exprima prin metafore și știu cât de departe pot merge cu anumite subiecte. Dar totuși, faptul că orice creează trebuie să treacă prin cenzură îi frustrează la maxim.

Îmi dau seama. Câte trupe de genul ăsta există?

Numărul de trupe de fiecare gen e destul de mic, așa că atunci când se organizează un concert, de obicei e un amestec de punk, rock, metal și hardcore. O formație foarte cunoscută, chiar și una underground, poate aduna vreo două sute de fani la un concert.

Care sunt cele mai populare trupe?

Principalele trupe punk ale momentului sunt No U Turn și rebel Riot. Mai e o trupă de indie rock, Side Effect. Iar Married for the Pain sunt tari pe scena de hardcore experimental.

Le e greu să organizeze concerte?

Da, asta e cel mai greu, sunt puține locuri care vor să-i găzduiască. Multe trupe nici n-au echipament propriu și e greu să obțină permisiunea de a cânta. Am fost acolo timp de un an și jumătate și am văzut mai puțin de zece concerte.

De unde își iau instrumentele?

Instrumentele le cumpără de la chinezi. Se găsesc destul de ușor, dar sunt destul de scumpe pentru birmanezul de rând.

Ai fost la vreun concert oprit de poliție?

Poliția și forțele de securitate sunt prezente la multe concerte, mai ales la cele care se țin afară. Dar nu le-au oprit decât dacă publicul devenea violent, cum se întâmplă și la alt gen de evenimente. Concertele continuă după ce agitatorii au fost îndepărtați.

Știi membri de trupe care au fost arestați sau au făcut închisoare?

Da, dar nu pentru muzica pe care o făceau, ci din alte motive. Am auzit povești despre unii tipi, mai ales cei care se îmbracă punk tot timpul, cum că ar fi fost hărțuiți de poliție sau rași în cap – cam cum se întâmplă încă în Indonezia – dar din experiența mea, nu se mai întâmplă lucruri din astea. Cel puțin nu în Rangoon.

Plănuiești să te întorci?

Da, mă întorc din când în când să mă văd cu prietenii. Acum conduc o organizație în Chiang Mai numită Documentary Arts Asia, care susține fotografii documentariști și realizatorii de documentare. Avem o galerie, o bibliotecă, un centru de training și un cinematograf unde rulează documentare și plănuim să facem asta și în Rangoon, dar mai trebuie să treacă niște ani până ce țara să fie deschisă la așa ceva.

Urmăriți-l pe Henry pe Twitter: @Henry_Langston

Traducere: Oana Maria Zaharia