Imaginează-ți că stai închis într-o celulă cu dușmanul tău de moarte. Cu târâtura aia de om care te-a dat în gât, dar tot nu a reușit să scape. Acum te pupă în cur și, pe la spatele tău, le spune tuturor că ești un jeg de om și că nimeni nu poate avea încredere în tine. Ce faci cu o persoană ca asta? Unu: îl ignori și să te concentrezi pe chestiile cu adevărat importante. Doi: bagi cuțitul în el.

Acum că ai o imagine cât de cât clară, gândește-te că te plimbi pe-un hol, urmat deo sută de deținuți. Urlă, înjură, se ceartă și te amenință. N-ai o armă. N-ai putere. N-ai nimic altceva decât cuvinte, speranța că nu o să-ți dea în cap și, ah, cheia de la celula lor, că doar tu le-ai dat drumul.

Am o fascinație masochistă când vine vorba despre motivele din spatele unei crime – pe de-o parte mă sperie, pe altă parte mă bagă-ntr-un film de detectiv. Toată lumea a auzit ceva despre criminologie. Este domeniul ăla care se ocupă cu analiza minții unui criminal – studierea motivelor care l-au împins să taie gâtul unei alte persoane. Unii ucigași sunt psihopați, alții sunt fiii rătăcitori ai demenței, iar alții au văzut negru în fața ochilor. Îmi place ideea de a mă uita în ochii unui om care a trecut de la a fi sociopat la a fi psihopat. Gardienilor din penitenciare însă, li s-a luat de sportul ăsta.

Mi-au picat în mână câteva cărți care m-au făcut să discut mai multe cu paznicii din penitenciare. Una dintre ele este scrisă chiar de fostul director al Penitenciarului Rahova, Florian Gheorghe. Omul este psiholog și știe cu ce se mănâncă viața unui prizonier și care e impactul sentinței asupra psihicului unui om. Deși super teoretică, fiind suport de curs pentru studenții la psihologie, printre paginile cărții poți găsi niște cazuri și niște scenarii care-ți dau dureri de cap. Îți răvășesc stomacul în spasmele repulsiei. Nu știu ce părere ai tu, dar eu cred că trebuie să fii dus rău ca să ajungi să-ți suturezi ochii sau gura.

Găsești toate tipurile de persoane prin penitenciarele României. Eu m-am concentrat asupra Penitenciarului Rahova, dar am auzit niște povești și din Jilava. Oricum, Rahova este penitenciarul care stă cel mai bine la capitolul tehnologie și securitate din toată România. Așa bine cum o duce el la nivelul dotărilor, tot nu are suficienți oameni pentru câți deținuți îi bântuie celulele. Cea mai mică secție are aproximativ 120 de persoane. Pentru 120 de deținuți, există trei gardieni care trebuie să le supravegheze fiecare mișcare, fiecare activitate și să aibă îndeajuns de mult tact încât să prevină o revoltă. Cea mai mare secție are peste patru sute de criminali - și tot vreo trei gardieni.

Imaginează-ți cum ar fi să stai singur, cu un baston care nu te poate ajuta prea mult, în fața a zeci de criminali. Cei mai răi oameni din societatea asta își fac traiul prin camerele și holurile penitenciarelor – cel puțin ăia care au fost prinși. În iunie, anul ăsta, un gardian de la Jilava a fost bătut de-un deținut. Supraveghea o sută de inși în ziua aia, iar unul dintre ei s-a hotărât să-i care niște pumni și niște picioare. Conform legii, atât deținuții, cât și gardienii, au obligații și drepturi. Condamnații se plâng când vine vorba despre drepturi, iar gardienii se agită cu prea multe obligații.

După incidentul din Jilava, gardienii au început să vorbească despre lipsa de personal. „Sunt prea puțini oameni pentru câți deținuți avem pe secție. Nu spun că-i imposibil ca un om să controleze o sută de oameni, dar nici o treabă ușoară nu e! Ai nevoie de tact, de atenție și trebuie să capeți respectul celor pe care îi ai pe mână. Ce au ei de pierdut dacă îl ucid pe unul de-al nostru? Încă o viață la sentință? ", mi-a zis Irinel Grigorescu, unul dintre oamenii care se ocupă de sistemele de supraveghere și siguranță din penitenciarul Rahova.

Munca de gardian presupune mai mult decât plimbatul cu mâinile împreunate la spate, dintr-un colț într-altul, în timp ce condamnații își fac siesta liniștiți. Lor li se solicită rezolvarea unor probleme, lor li se dau raporturi și tot ei sunt cei care soluționează cererile urgente ale deținuților. Se poate spune că este o relație aparte între cei din spatele gratiilor și cei din fața lor. „Între gardieni și deținuți este o joacă de-a șoarecele și pisica. Prizonierii vor să se aibă bine cu cei care-i supraveghează, iar gardienii trebuie să se impună, să le capete respectul și să fie în stare să comunice cum trebuie cu ei. Dacă un criminal nu dă doi bani pe tine și simte că nu-l înțelegi, ți-o poți lua. Primele luni sunt mai grele, când te angajezi ca gardian. După, începi să știi cu cine ai de-a face, că poți să dai ortul popii dacă unuia nu-i convine ceva și realizezi că nu poți să zbieri la ei sau să dai cu pumnul în masă", a spus domnul Grigorescu.

Gardienii nu se laudă cu salarii prea mari sau cu omagii pe la locul de muncă. Unii sunt huiduiți și luați în derâdere, iar alții, seniorii meseriei, au ajuns să se impună prin cuvinte atent alese în fața deținuților. Nici ăștia nu-s proști. Știu că traiul lor depinde și de relația pe care o au cu cel care le deschide celula ca să se plimbe. A fost chiar şi un gardian care a trecut în partea întunecată și s-a apucat să facă mișculații cu droguri prin închisoare. Sunt destui dependenți pe acolo, deci putem să numim penitenciarul o mină de aur a dealerior. Băiatul a fost condamnat pentru trafic de droguri de mare risc, sau, cum zice Irinel Grigorescu, „din apărător a devenit intrus ".

Totuși, prin Rahova nu-s nebuni cum vezi prin filme și nici nu se ucid deținuții între ei. Singurul caz de crimă din interiorul penitenciarului a fost prin anul 2000, când M.C., unul dintre asasinii artistului Ioan Luchian Mihalea, a fost ucis de către N.I., zis „Justițiaru". N.I. era deja condamnat pe viață, așa că nu mai avea nimic de pierdut. M.C. era cunoscut drept turnător, ciripea necontenit – i se spunea „Sifonarul".

Gura spartă i-a adus lui M.C. o lamă-n trup și l-a lăsat fără aer pe veci. Oricum, N.I. a dat dovadă de mult tact cu lama aia, pentru că-i greu să treci de controlul gardianului. Un moment de neatenție, un loc neverificat, iar M.C. se zbătea-ntr-o baltă de sânge. Habar nu am unde a ascuns lama aia. Din ce-am mai vorbit cu oamenii care lucrează prin penitenciar, deținuții sunt puși să facă inclusiv genuflexiuni, ca-n cazul în care au vreo lamă băgată-n fund, să urle de durere la încordarea mușchilor. Oricum, oalele s-au spart tot în capul gardianului, pentru că nu și-a făcut treaba cum trebuie.

Automutilările reprezintă pentru gardieni un fenomen uzual. Nu-i convine ceva deținutului? Se taie. Stai fără grijă, că nu-și taie beregata. Nu-i chiar atât de fraier. Se taie pe brațe, pe picioare sau în alte zone. „Este proastă legea. Atât timp cât îi lași o lamă în cameră, ca să se bărbierească, deținutul evident că desface aparatul și nu doar ca să se automutileze, ci și ca să-i taie pe alții. Pe lângă asta, se mai sparg și geamuri ca să aibă cioburi. Prizonierii, în loc să se uite pe geam, îl folosesc pe post de armă. Până și banala periuță de dinți, dacă o încălzești, o subțiezi și o pedalezi pe ciment câteva luni, o ascuți până devine cuțit", mi-a mai spus Irinel Grigorescu.

Mai sunt cretini care-și bagă cuie în cap. Deseori, deținuții care-și fac chestii mai grave sunt condamnați pe viață și nu le prea pasă dacă supraviețuiesc sau nu. Prin 2001, de exemplu, a fost un dobitoc care și-a suturat gura cu sârmă.

Deținuții au un trai decent și se bucură de lucruri pe care, în trecut, nici nu le-ar fi visat. Au telefon, televizor, activități de recreere și șansa să-și câștige banul prin muncă în penitenciar. Gardienii au un baston pe care au voie să-l folosească doar în cazuri nasoale și n-au voie să-l fluture de fiecare dată când sunt înjurați de vreun hoț.

„Cel mai ciudat este că te plimbi printr-un hotel al criminalilor – au toate condițiile necesare, doar că nu pot să bată străzile din afara penitenciarului. Deseori, când știi că se poate isca un conflict, ar fi bine să poți închide ochii și să îi lași să-și facă un pic de dreptate între ei, așa. N-ai voie, oricum, pentru că tu trebuie să te asiguri că, dacă pe mâna ta sunt o sută de inși, tot atâția vei lăsa în celule, noaptea. Fără cadavre, fără răscoale, fără haos. E meseria ta. Aperi criminalii de alți criminali, practic", mi-a spus Irinel Grigorescu. Este o presiune terifiantă pe umerii lor. N-au de unde să știe dacă se trezește vreun nebun cu dorința de-a străpunge corpul cuiva cu un ciob sau dacă-i va muri vreun deținut pe tură. Trebuie să fie atenți în permanență și să controleze, cu o tactică atent gândită, zeci de criminali. Ei au grijă de ăia care le pot curma viața, care-i pot schilodi sau care-i pot lăsa fără bani de-o pâine, dacă nu le gestionează ca la carte apucăturile justițiare din celulă.

Nu-i ușor să pleci de acasă și să ajungi într-un hotel al criminalilor. Nu-i ușor să înveți să jonglezi cu personalitatea instabilă a unui deținut. Nu-i ușor să-i faci dreptate unuia dintre prizonieri, atunci când știi că a ajuns aici pentru că a ucis sau pentru că a furat.

Nimic nu-ți garantează viața acolo. Știi că intri la muncă la cinci dimineața, dar habar nu ai dacă o să ajungi întreg acasă. Îți faci zeci de scenarii, capeți o gândire îmbălsămată-n paranoia și strângi din dinți când un ucigaș îți rânjește-n față. Respecți drepturile omului, oricât de tare ar urla Justițiarul din tine.

Urmăreşte VICE pe Facebook:

Citește și alte chestii despre violență:
Sex, urină și violență: Viața ca recepționist într-un hostel pentru tineri
Am fost o victimă feministă a violenței domestice
Cum să-i explici războiul unui copil de șase ani