Vor trăi oamenii vreodată sub apă?

Un crab înţelept numit Sebastian a spus, în filmul Mica Sirenă, următoarele: „Pe mal, oamenii muncesc toată ziua, stau în Soare şi sclavagesc ca fraierii, în timp ce noi nu facem decât să plutim pe aici, pe sub apă."

Fraza asta sună atât de bine, încât probabil o să-ţi rămână în minte ceva timp şi o să vrei şi tu să locuieşti sub apă. În acelaşi timp, ea face parte din obsesia oamenilor cu civilizaţiile subacvatice, care poate fi întâlnită încă din Grecia antică.

La fel ca spaţiul extraterestru, izolarea şi aspectul alogen al habitatelor subacvatice fac trimitere la una dintre cele mai mari teme ale omenirii, respectiv care este locul nostru în natură, şi la ambiţia oamenilor de a coloniza teritoriile încă neexplorate.

Dacă mai iei în calcul şi frumuseţea naturală şi misterul pe care îl evocă oceanele, nu e de mirare că ficţiunea literară abundă de poveşti despre comunităţi subacvatice. De la submarinul Nautilus al Căpitanului Nemo, la platforma absurdă Sealab 2021, la uriaşa metropolă Art Deco, Rapture, din Bioshock, fiecare generaţie s-a folosit de canale noi pentru a răspândi ideea că extinderea habitatelor noastre în ocean este inevitabilă.

Este oare aşa? Este cu adevărat fezabil să construim comunităţi permanente sub mări şi oceane? Şi, mai presus de toate, de ce avantaje am beneficia dacă am renunţa la confortul uscatului în favoarea unor adăposturi subacvatice?

Rapture. Sursă: YouTube/Irrational Games/firefeure

Futuriştii au încercat să răspundă la genul ăsta de întrebări timp de secole întregi, dar abia în anii '60 au fost construite pentru prima dată nişte habitate subacvatice pentru oameni, pe fundul oceanului. După cum era de aşteptat, proiectul, pe nume Conshelf, i-a aparţinut cunoscutului explorator oceanic francez Jacques Cousteau.

Conshelf I (cunoscut şi ca „Diogene") a fost primul adăpost subacvatic construit vreodată şi în el au locuit doi „oceanauţi" timp de o săptămână, în 1962. După asta, a urmat adăpostul Conshelf II în 1963, care era dispus în formă de stea de mare şi în care au locuit cinci oceanauţi timp de o lună.

Ultimul din serie a fost adăpostul Conshelf III, care a fost amplasat la o adâncime de zece ori mai mare decât primele două adăposturi, la 100 de metri sub nivelul mării. În el au locuit şase oceanauţi timp de trei săptămâni, în condiţii de izolare aproape totală, şi au efectuat diverse experimente în exteriorul adăpostului.

Habitatele Conshelf au trezit interesul publicului faţă de traiul subacvatic, mai ales după ce un film despre Conshelf II a câştigat premiul Academy Award pentru cel mai bun documentar în 1964. Mai mult, succesul proiectului a inspirat construirea altor staţii de cercetare subacvatice precum SEALAB, Tektite, Hydrolab şi a laboratorului Aquarius (care încă mai e în funcţiune).

La scurt timp după ce s-a demonstrat că aceste habitate subacvatice sunt fezabile, au început să apară alte întrebări mai importante legate de posibilele lor funcţii. Dacă tot beneficiem de o viaţă relativ confortabilă pe uscat, de ce ne-am obosi să construim habitate subacvatice, mai ales când ştim câte resurse şi efort necesită?

Pentru Cousteau, răspunsul era simplu: „Trebuie să construim habitate acvatice pentru a grăbi apariţia lui Homo Aquaticus, omul-peşte," scria exploratorul într-un articol despre proiectul Conshelf, din revista Popular Mechanics, din 1963. Cousteau privea colonizarea oceanelor ca pe o manifestare firească a tendinţei a oamenilor de a coloniza spaţiile noi, indiferent de provocările pe care le presupune acest lucru.

Până şi Cousteau, însă, a avut câteva procese de conştiinţă legate de propriile proiecte de cercetare. Spre sfârşitul vieţii sale, Cousteau s-a distanţat de colonizarea oceanelor, în special de industrializarea lor, şi s-a concentrat pe conservarea mediului acvatic.

Totuşi, până atunci, interesul pentru habitate subacvatice depăşise domeniul ştiinţific şi căpătase o latură comercială, vizibilă în industrii precum turismul sau exploatările marine. Unele hoteluri, precum Jules' Underwater Lodge din Florida, oferă deja camere subacvatice, iar alte complexuri turistice scufundate în totalitate se află în stadiu de construcţie, cum ar fi Poseidon Resorts din Fiji sau Water Discus din Dubai.

Mai mult, mulţi futurişti privesc oceanul ca pe un posibil loc de refugiu, în caz că viaţa de pe uscat ia o întorsătură tragică. Anul trecut, de exemplu, Brian Merchant de la Motherboard a scris despre fenomenul ăsta şi a prezentat câteva proiecte de construcţie a unor oraşe plutitoare, menite ca o soluţie la încălzirea globală şi creşterea nivelului mărilor.

Viitoare comunităţi subacvatice nu sunt concepute ca nişte hoteluri de lux, precum cele de mai sus, ci ca nişte fortăreţe care să-i protejeze pe oameni de radiaţii, boli, condiţii meteo exteme şi alte ameninţări ecologice şi să-i ajute să supravieţuiască.

Am vrut să înţeleg mai bine cum va arăta noua generaţie de habitate subacvatice, aşa că am vorbit cu futuristul Phil Pauley, care are mulţi ani de experienţă în domeniul construcţiilor subacvatice.

Pe lângă staţii de cercetare şi hoteluri de lux, Pauley susţine că a prezis construirea „unor clădiri de birouri, ferme, uzine de apă şi centre de comandă" pe fundul oceanelor. „Structurile astea vor fi la început foarte limitate, dar se vor extinde în timp, pe măsură ce creşte şi cererea," mi-a explicat el într-un email.

Pauley are şi el un proiect subacvatic care se numeşte Sub-Biosphere 2 şi reprezintă „un habitat subacvatic închis şi autosuficient, întenţionat ca bază pentru aquanauţi, turişti şi cercetători marini," conform site-ului său personal.

Animaţie Sub-Biosphere 2. Sursă: Phil Pauley/Youtube

Deşi spera ca habitatul său să fie folosit în mod voluntar, Pauley nu exclude ca acesta să deservească şi ca adăpost în caz de dezastru pentru 100 de oameni, minimul necesar pentru renaşterea omenirii (Pauley scrie chiar şi nişte SF-uri care pornesc de la premiza asta).

Tocmai de aceea, Sub-Biosphere 2 îşi propune să recreeze opt zone climatice diferite de pe Terra. Ideea e ca oamenii care vor locui acolo să poată să acceseze mai multe medii diferite şi în acelaşi timp să aibă şi un sistem de ventilaţie central.

„În opinia mea, dacă vrei să recreezi biosfera Pământului într-un mediu închis, trebuie să vii şi cu un mecanism care să reglementeze interacţiunea dintre diferitele zone de climă," mi-a spus Pauley. „Cred că va fi destul de greu de atins echilibrul climatic, dar nu imposibil."

În prezent, Sub-Biosphere 2 e încă la stadiul de concept, dar mai există şi alte proiecte de oraşe subacvatice.

De exemplu, în ianuarie, firma japoneză de arhitectură Shimizu Corporation a lansat „Ocean Spiral," un concept de oraş subacvatic care face parte din mulţimea de proiecte futuristice ale companiei.

„Conceptul acesta la scară largă profită de oportunităţile nelimitate pe care le oferă adâncul mării şi leagă pe verticală atmosfera, suprafaţa, zonele de adâncime şi fundul mării," au anunţat cei de la Shimizu într-un comunicat de presă. „Acum a venit timpul să creăm o nouă interfaţă pentru fundul mării, ultima frontieră a Pământului." (Am încercat să-i contactez pe cei de la Shimizu pentru mai multe detalii, dar nu mi-au răspuns.)

Deşi conceptele astea de oraşe subacvative sunt atrăgătoare, ele au cam la fel de multe în comun cu Rapture, câte au şi cu habitatele subacvative reale. La fel ca explorarea spaţiului, construirea de baze permanente sub mări şi oceane este un proces anevoios şi blocat de dificultăţile tehnice pe care le produc mediile astea complet extraterestre.

Chiar dacă nu o să fredonăm „Under the Sea" prea curând, am început, totuşi, să facem primii paşi înspre depăşirea frontierei acvatice. Au trecut 50 de ani de când Cousteau a finalizat proiectul Conshelf şi a demonstrat că traiul subacvatic este posibil. Ce ne vor aduce următorii 50 de ani?

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook:

Citeşte mai multe despre oceane:
Cum afectează arderea combustibililor fosili oceanele lumii
Țările care vor fi înghițite de ape
Plasticul din ocean găzduiește o mare varietate de specii
Vietăţile maritime care ne ţin în viaţă arată ca un trip pe acid