Ce blugi ai putea să-ți cumperi ca să pari un român bogat

Există mai multă forță în denim și rock and roll decât în toată Armata Roșie, a spus filosoful francez Régis Debray. Tipul a avut dreptate într-o mare măsură, însă în mod sigur, când te duci să-ți cumperi blugi la mall sau în altă parte, nu stai să te gândești la semnificația materialului pe care te-ai obișnuit să-l iei de-a gata de la orice magazin de haine.

Asta pentru că, spre deosebire de generația mea, când te-ai născut exista deja o piață de blugi și nimeni nu-i mai privea ca pe un element vestimentar subversiv, la pachet cu pletele, gecile de piele sau tatuajele. Ci unul exclusiv de fashion sau de fast fashion, cum se spune acum. Blugii de fast fashion se vând la „prețuri rezonabile” pentru că sunt produși în condiții discutabile, de oameni plătiți de cele mai multe ori foarte prost, în state ca Bangladesh, Vietnam sau China. Nu doar mâna de lucru prost plătită îi face ieftini, ci și calitatea materialelor și a cusăturilor. Și sunt făcuți astfel încât să-i înlocuiești rapid, așa cum faci cu tricourile, de exemplu, iar spre finalul ciclului de viață blugii tăi n-au nicio valoare.

Însă, dacă vrei la un moment dat să te dai connaisseur în materie de blue jeans, așa cum alții se dau în materie de vinuri, droguri sau muzică, atunci trebuie să depui puțin efort și poți începe de la articolul ăsta.

Am descoperit denimul de bună calitate aproape întâmplător, în urmă cu opt ani, când mi-am cumpărat o pereche de blugi Lee 101Z de la un magazin obscur de pe Calea Moșilor, unde găseai mai mult haine de damă. 101 Z, cu fermoar în loc de nasturi, e un model asemănător cu cel pe care James Dean l-a purtat în filmul Rebel Without a Cause din 1955, film care a contribuit masiv la popularizarea blugilor și la asocierea lor cu rebeliunea în cultura americană.

Mi-a sărit imediat în ochi densitatea și greutatea materialului din care erau făcuți, care mi se părea diferită față de orice purtasem toată viața. Am aflat că denimul se numește în jargon „selvedge denim”, care vine de la marginea materialului self-edge și are legătură cu producția, care implică tehnici de modă veche de țesut, diferită de denimul industrial din care sunt făcuți 99% din blugii pe care îi vezi peste tot. Așa se făcea denimul pe care îl purtau minerii din California, pe vremea lui Levi Strauss și Jacob Davies, la finalul anilor 1800.

Și la fel s-a făcut și când John Wayne a devenit arhetipul cowboy-ului în filmul Stagecoach, din 1939, și când Marlo Brando a devenit primul biker proscris în filmul The Wild One (1953). M-a intrigat că denimul făcut cu rețeta inițială era mai bun decât cel de acum și am vrut să aflu de ce deveneam conștient de el așa târziu.

Am descoperit că selvedge denimul s-a produs până în anii ‘50, în SUA, iar când lumea a transformat blugii din salopete de lucru în pantaloni casual, producătorii au avut nevoie de mai mult material dintr-odată. Apoi au externalizat producția și au inventat noi metode de țesut și așa a luat naștere denimul industrial de calitate mai slabă.

Pe la finalul anilor ‘70, lumea fusese deja cucerită de cel mai recognoscibil material din care se fac haine (da, intra aici și blocul comunist, dar despre asta altă dată). Deși selvedge denimul era dat uitării, se inventau blugii spălați cu pietre (stonewash), sablați cu nisip și, mai târziu, învechiți cu tehnici complicate de eliminare a culorii din materialul inițial, care implică jet de apă, laser și diferite produse chimice.

Ideea e ca blugii pe care îi cumperi noi din magazin să pară vechi și să fie mai confortabili, ca și cum cineva i-a purtat câțiva ani înainte să le pună o etichetă și să ți-i vândă ție.

În anii ‘70, japonezii, deși zdrobiți de americani în Al Doilea Război Mondial, au început să copieze stilul mitic de viață de pe cealaltă parte a Pacificului. Stil de viață exportat în mod evident prin filme și muzică. De exemplu, japonezii s-au uitat la celebrele chitare electrice Gibson și Fender și au făcut Ibanez și Tokai.

Doar că societatea japoneză, cu restricțiile sale și disciplina în muncă, pe care o au și acum, nu le-a permis puștilor din Tokyo mai mult, astfel că au importat cultura americană așa cum au putut. Iar hainele au fost o parte importantă din adopție.

În anii ‘80 denimul nu mai era la fel de interesant ca pe vremea lui Wayne, dar japonezii s-au hotărât să schimbe asta. Așa au apărut brandurile din Osaka, cum ar fi Studio D’Artisan, Denime sau Evisu. Schimbarea a venit pe parcurs, însă declicul care avea să cucerească lumea la începutul anilor 2000 cu denim de calitate s-a produs. Astăzi, japonezii fac cel mai bun selvedge denim din lume, urmați de italieni, americani și turci. Sigur, prețul este pe măsură, însă dacă vrei calitate și atenție la detalii s-ar putea să fii dispus, la un moment dat, să plătești chiar și trei sute de dolari pe o pereche de Iron Heart.

După Lee, am continuat cu The Unbranded, de unde mi-am luat, online, două perechi cu 82 de dolari bucata. Pe a doua am cumpărat-o pentru că prima era prea mică.

Când i-am scos din pachet miroseau a bumbac și indigo, erau albastru închis și textura era rigidă și aspră. M-am gândit cum dracu o să-i port, însă eram hotărât să o fac din moment ce plătisem, la vremea aia, o sumă considerabilă. M-am luat după sfaturile producătorilor și i-am purtat șase luni zi de zi fără să îi spăl. Iar rezultatul, acel fade pe care îl vor toți, a fost incredibil și s-a dezvoltat pe parcurs.

După The Unbranded am continuat cu Nudie Jeans, produși de niște suedezi din Stockholm, Evisu, Top Man și Pace Jeans (care au încetat producția). Practic, urmăream aproape zilnic site-urile de specialitate și, de câte ori găseam o reducere considerabilă, îmi cumpăram ceva.

Începusem să selectez materialul. De exemplu, dacă porți telefonul în buzunarul din față, asta se va vedea cu timpul. Sau dacă ai copii și umbli mult în genunchi când te joci cu ei, dacă ești ciclist etc. Denimul bun reflectă cumva stilul tău de viață, iar japonezii sunt cei care l-au preluat de la americani și l-au transformat în ceva mai bun.

Dacă te întreb de ce porți blugi, o să-mi spui pentru că sunt confortabili și rezistenți. Însă, blugii nu sunt mai confortabili decât o pereche de pantaloni de stofă sau o pereche de pantaloni sport. Și ăia pe care-i porți tu oricum nu sunt rezistenți. De fapt, denimul e un material mai inconfortabil decât aproape oricare altul de pe piață. Îi porți pentru că toată lumea îi poartă, pentru că sunt practici și pentru că sunt sexy. Sunt confortabili mai degrabă mintal decât fizic și vin la pachet cu o imagine de care nici măcar nu mai ești conștient.

Însă, cel mai probabil, cumperi blugi de proastă calitate. Pentru că, în principiu, asta găsești în magazinele de la noi. Dacă vrei să te duci la sigur, îți recomand să cumperi online.

În Europa, cei pe care îi aleg aproape de fiecare dată sunt Cultizm, care au o colecție enormă de raw denim (denim virgin) seldvege la prețuri relativ mici, dar nu foarte mici, așa că-ți urez răbdare până te acomodezi cu ideea.

Mare atenție la greutate, să nu ai un șoc când îți vine pachetul. Blugii pot fi grei și rigizi, la început. Fii atent și că denimul virgin intra la apă destul de mult, mai ales în lungime, dar și în talie, deci e bine să nu te apuci să îi speli până nu se lasă, iar asta se întâmplă după câteva luni în care îi porți zilnic. Și nici să nu îi iei prea scurți. Alte surse online de încredere sunt Meadowweb, Blueingreensoho sau Denimio.

Ultimii sunt din Japonia și, ai ghicit, au o colecție impresionantă de branduri de care nu ai mai auzit până acum, precum The Flat Head, Big John sau Oni.

În principiu, brandurile astea sunt de top, dar să știi că, dacă ai noroc, poți cumpăra lucruri de calitate și cu o sută și ceva de euro. Diferența o face calitatea denimului din care sunt croiți, rezistența firelor cu care sunt cusuți și, bineînțeles, detaliile și grija cusăturilor. Dacă te hotărăști să îți cumperi online atunci acordă multă atenție taliei. Site-urile astea au consilieri și te învață cum să îți măsori cea mai bună pereche de blugi pe care o ai în casă, apoi tu poți să-ți faci deja o idee despre ce ar trebui să-ți cumperi.

Totuși, nu strică să fii atent și la brandurile din Europa, precum Denham, APC sau Livid Jeans. Ei fac blugi și cu denim japonez, dar și italian sau turcesc.

Americanii, că tot nu i-am pomenit, țin și ei steagul sus cu Levis, Lee și Wrangler, care produc inclusiv cu denim japonez, dar au și branduri mai mici, precum Raleigh Denim, Jean sau Brave Star. Canadienii îi au pe Naked&Famous, pe care nu puteam să nu-i menționez, deoarece brandul ăsta e, poate, cel mai inovativ dintre toate, la concurență cu mai sus amintiții Nudie Jeans.

Pentru că valoarea crește odată cu timpul. Pe măsură ce îi consumi, blugii tăi devin mai scumpi. Nu vor fi doar o pereche de pantaloni pentru tine, ci o parte din personalitatea ta. Vei vedea că materialul e viu și se modifică treptat, în funcție de cât de des îi porți și la cât stres îi supui. Astăzi, piața e în continuă creștere și se împarte în mass market, standard și premium. Desigur, cea mai mare pondere o are prima, deoarece majoritatea populației vrea ceva la un preț cât mai mic.

În România blugii din categoria standard au înregistrat cea mai mare creștere în 2018, ceea ce arată o distanțare față de categoria economy, potrivit Euromonitor. Consumatorul român, cel cu venituri medii, optează pentru brandurile mai cunoscute din centrele comerciale.

Cert este că, dacă vrei acea pereche de blugi uber cool, cu un model de culoare estompată care e unică pentru fiecare în parte, atunci s-ar putea să-ți re-evaluezi relația cu blugii. Mai ales că, odată ce investești bani într-o pereche de calitate, care te va ține mai mult timp, costul per purtare va fi mai mic decât dacă ți-ai cumpăra constant tot felul de blugi mai ieftini.