Cum am ajuns să fiu urât de toată lumea pentru c-am eliberat un violator

Un judecător explică cum decide dacă să elibereze un acuzat fără cauţiune şi ce se poate întâmpla.

de Ronald Kessler; translated by Oana Gavrilă
|
01 Ianuarie 2018, 5:00am

Ilustrație de Tyler Boss

Acest material a fost publicat în colaborare cu Marshall Project.

Când poza unui judecător apare pe prima pagină a unui ziar, de obicei, ori a murit, ori i se acordă vreun premiu. Dar când poza unui judecător apare pe prima pagină alături de poza unui infractor, nu-i deloc de bine.

Ultima săptămâna a lunii martie 2013 a început ca oricare alta pentru mine. În calitatea mea de judecător şef al curţii de drept penal din King County, Washington, am condamnat şi am ţinut audieri pentru cauţiune în cazul a aproximativ o sută de persoane acuzate de delicte grave. Am avut şi o scurtă discuţie, aparent de rutină, cu un reporter de la Seattle Times despre un acuzat, Ricky Lee Lewis, căruia îi dădusem drumul recent să fie judecat în libertate şi care fusese arestat din nou.

Sâmbătă dimineaţa trebuia să mă văd la micul dejun cu un prieten şi un profesor de drept, iar apoi, dacă nu avea să plouă (e, totuşi, Seattle), urma să fac o drumeţie cu soţia mea.

M-am trezit târziu, mi-am târşâit picioarele până la uşă să iau ziarul şi am văzut titlul:
Agresor sexual arestat pentru viol la câteva zile după eliberare"

Şapoul era: „Judecător: Îmi pare foarte rău că am greşit.” şi poza lui Ricky Lee Lewis, chiar deasupra pozei cu mine.

Niciunul dintre noi nu zâmbea.

Când m-am uitat la articolul de pe site, comentariile erau usturătoare: susţineam violul, eram un incompetent şi „un vierme”.

Mi s-a strâns stomacul.

La micul dejun, într-o cafeanea din cartier, o femeie m-a întrebat dacă sunt judecătorul Kessler. N-avea nicio armă în mână, m-am uitat. Am ezitat puţin şi am recunoscut că da, eu eram acela. Femeia a zis că scrie pe un blog depre infracţionalitatea din zonă, mă recunoscuse de la tribunal şi voia doar să mă salute. Cred că încă nu citise ziarul.

Dar în seara aceea, unchiul meu din Florida, un avocat ieşit la pensie, m-a sunat să mă întrebe ce naiba fac. Se pare că apărusem la ştirile naţionale. (Cineva mi-a zis că Bill O'Reilly a comentat situaţia, dar, cum nu mă uit la Fox, n-am văzut emisiunea.) Apoi, John Carlson, un tip de dreapta care are o emisiune la radioul local, m-a atacat în două emisiuni diferite. A intervievat un reprezentant al sindicatului angajaţilor de la penitenciarul din King County, care i-a îndemnat pe ascultători să ia în considerarre acest caz la următoarele numiri de judecători.

Scuzele nu sunt de ajuns, a mai zis liderul sindical: Gândiţi-vă la victimă. Judecătorii, chiar şi „aşa-zişii judecători”, sunt criticaţi public. Riscurile meseriei. Dar, din cauza unei decizii pe care am luat-o eu, o femeie a fost violată.

Cu o lună înainte de decizia aceea, în februarie 2013, un procuror adjunct înregistrase o cerere de arestare pe numele lui Ricky Lee Lewis pe motiv că acesta nu se înregistrase ca agresor sexual, conform legii. Se depun sute de astfel de cereri în fiecare an şi procurorul cere întotdeauna cauţiune mare. În cazul ăsta era vorba de 30 000 de dolari, cash.

Cererea procurorului specifica faptul că Lewis fusese condamnat pentru viol în 1993 şi relaţii sexuale cu o minoră în 1985, precum şi alte infracţiuni fără violenţă, concluzionând că „lipsa înregistrării… demonstrează nesupunere faţă de ordinele judecătoreşti şi acuzatul prezintă un pericol pentru siguranţa comunităţii”.



Un alt judecător emisese deja un mandat de arestare şi s-a stabilit o audiere pentru data de 14 martie.
În ziua aceea, Lewis a compărut în faţa instanţei, împreună cu alţi aproximativ 30 de acuzaţi care urmau să fie audiaţi. Avea o înfăţişare cam neglijentă, prin comparaţie cu cei care erau îmbrăcaţi la costum şi cravată, şi-i tot şoptea la ureche avocatului său, pe care abia îl cunoscuse. Nu e ceva neobişnuit în cazul celor acuzaţi de delicte grave. Mi s-a părut grăitor faptul că a rămas în sala de judecată şi după ce avocatul lui cel nou i-a zis că va fi reţinut dacă eu nu stabilesc să fie eliberat. Nu e neobişnuit ca acuzaţii în situaţia lui să părăsească sala de judecată când avocatul le spune că există mandat pe numele lor, nevrând să-şi rişte libertatea pe mâna unui judecător.

Iată dilema mea: Constituţia stabileşte prezumţia de nevinovăţie, dar permite şi stabilirea unei cauţiuni. Judecătorii se lovesc de contradicţia asta zi de zi.

Din punctul meu de vedere, Lewis nu mai fusese condamnat pentru vreo infracţiune cu violenţă de peste 20 de ani, iar neînregistrarea nu constituie o infracţiune cu violenţă.

După ce i-am ascultat pe ambii avocaţi, am decis să urmez prezumţia constituţională de nevinovăţie şi să-l eliberez.

O săptămână mai târziu, Lewis a fost arestat pentru acuzaţii de viol şi răpire. Pe 25 martie, a fost trimis în judecată pentru ambele infracţiuni, cu circumstanţe agravante. Instanţa a stabilit cauţiunea la peste un milion de dolari.

Rechizitoriul arăta că Lewis răpise o femeie, o dusese în rulota lui, unde a sechestrat-o şi a violat-o. (Lewis, care risca închisoare pe viaţă fiind recidivist, a pledat vinovat la o serie de acuzaţii mai puţin grave în schimbul unei pedepse de şapte ani de închisoare.)

În calitate de judecător şef al curţii de drept penal, când aflu că cineva trimis în judecată sau care a fost eliberat condiţionat de curând e arestat din nou pentru un delict grav, îl anunţ pe judecătorul care a decis să-l elibereze să fie pregătit pentru eventuale întrebări din partea presei.

De data asta n-a trebuit să anunţ pe nimeni.

Vineri, 29 martie, Christine Clarridge, reporter la Seattle Times, mi-a lăsat un mesaj la birou rugându-mă s-o sun.

În general, judecătorii nu acceptă să fie citaţi în presă, invocând principiile codului deontologic. Dar, spre deosebire de majoritatea colegilor mei, eu le răspund jurnaliştilor. (Nu dau interviuri la televiziunile locale, fiindcă dau ştiri numai despre crime, tot timpul.)

Am sunat-o înapoi. Clarridge mi-a zis ce conţineau rapoartele poliţiei şi m-a întrebat cum comentez. M-am uitat rapid pe dosarul online al cazului de neînregistrare al lui Lewis în timp ce vorbeam cu ea. M-a întrebat dacă consider c-am făcut o greşeală când am decis să fie eliberat. Am admis că urmările au fost greşite şi că-mi pare rău că a recidivat, dar că am luat decizia care mi s-a părut cea mai corectă la momentul respectiv.

Articolul de pe prima pagină din ziarul de sâmbătă începea aşa:

La nicio săptămână după un judecător din King County a permis eliberarea unui agresor sexual dovedit fără a stabili vreo cauţiune, procurorii afirmă că acesta ar fi răpit şi violat o femeie în vârstă de 18 ani în nodrul oraşului Seattle...

M-a citat în felul următor:

„Îmi pare rău că am greşit, dar aşa am considerat de cuviinţă la momentul respectiv”, a declarat, vineri, judecătorul Ronald Kessler. „Judecătorii îşi asumă riscuri în fiecare zi. Singurul mod de a evita asta ar fi să-i ţinem pe toţi la închisoare cât mai mult posibil, dar asta ar fi o soluţie facilă.”

Luni dimineaţa, am sunat-o pe Clarridge şi i-am lăsat un mesaj. I-am zis că cei de la New York Post ar fi mândri de ea. M-a sunat înapoi imediat. I-am zis că deşi ştiu că nu ea decide unde apare un articol în ziar şi că nu ea decide titlul, articolul în sine căuta să mă scoată pe mine responsabil de noua infracţiune şi n-a scris nicăieri în articol despre legea pe care trebuie s-o aplic: prezumţia de nevinovăţie şi cercetarea în stare de libertate.

După câteva remarci politicoase, a recunoscut că n-au fost corecte titlul, faptul că articolul apăruse pe prima pagină şi că poza mea apăruse alături de cea a infractorului. A întrebat ce-ar putea face să îndrepte lucrurile.

Am invitat-o să stea alături de mine în sala de judecată într-o zi normală de audieri, să vadă ce văd eu, să vadă documentele pe care le studiez şi să audă ce spun avocaţii şi clienţii lor. S-a consultat cu şefii de la ziar şi a acceptat.

Câteva săptămâni mai târziu, la 8:45 dimineaţa, când aprodul a zis „în picioare, curtea e în şedinţă”, m-am aşezat la locul meu, ca de obicei, îmbrăcat în roba neagră, iar Clarridge a luat loc alături de mine. Un fotograf de la Times se tot învârtea prin sală, făcând sute de poze.

Întâmplător, unul din acuzaţii audiaţi în acea dimineaţă era un bărbat care se afla acolo deoarece nu se înregistrase ca agresor sexual. Cauţiunea fusese stabilită la 30 000 de dolari şi, ca şi Lewis, acesta compăruse în faţa instanţei după ce primise o citaţie prin poştă.

Avocatul lui a cerut eliberarea, iar eu şi Clarridge am tot discutat în şoaptă. I-am explicat ce docuemnte consultăm: actele de acuzare, cazierul acuzatului şi alte cazuri în care a fost implicat. Merge repede, dar sunt multe informaţii de luat în considerare.

După ce Clarridge a ascultat pledoariile avocaţilor şi a citit documentele, cred c-a înţeles că trebuia să-l eliberez. Asta am şi făcut.

A mai stat acolo încă vreo două ore, până la pauză. Când ne-am retras în birou, a zis „Uau!”.

Pe 5 iunie 2013, pe prima pagină, era un aricol pe patru coloane cu titlul: „ÎN PIELEA JUDECĂTORULUI; Confruntat cu numeroase cazuri, judecătorul trebuie să cântărească siguranţa publică şi drepturile acuzaţilor.

Erau şi două poze. Una făcută din spatele boxei judecătorului, către boxa acuzaţilor. Cealaltă din spatele unui avocat şi unui client, către mine.

Ronald Kessler s-a pensionat din funcţia de judecător al Curţii Superioare din King County.