Ambii mei părinți știau că vor muri înainte ca eu să împlinesc nouă ani

Cinematograful era gol cu excepția noastră. Când s-a terminat filmul am transformat camera în locul nostru de joacă, am dansat pe scaune, am făcut roata printre rânduri și am râs până s-au aprins luminile și a venit echipa de curățenie.

Trebuia să fiu la școală în dimineața aia, dar maică-mea a insistat sa profităm de matineul de un dolar mai degrabă. Rula A little Princess, unul din filmele mele preferate. Ca și mine, personajul principal era curajos. La final tatăl ei se întoarce; al meu nu s-a mai întors niciodată.

Poate de aia a ținut maică-mea morțiș să ne distrăm după film, ca să îmi ia gândul de la subiect. Sau poate doar voia să se distreze cu fetița ei. Oricum, sunt fericită că a făcut-o: este una din amintirile mele cele mai plăcute, iar după-amiaza aia e atât de vie în memoria mea încât pot să simt mirosul de popcorn și burta care mă durea de la atâta râs.

Nu ne-am oprit din zâmbit decât până am ajuns la mașina noastră din parcare, un Nissan Altima argintiu. Ne-am pus centurile, maică-mea a pornit motorul, dar nu ne-am mișcat. S-a întors să se uite peste umăr la mine și a început să-mi vorbească: „Sydni, vreau să știi că dacă s-ar întâmpla ceva la un moment dat cu mami, daca mami va pleca să locuiască cu tati în rai, tu vei fi în siguranță.”

A continuat: M-aș putea muta din Texas în Louisiana să locuiesc cu sora ei și cei doi veri mai mari. Aș avea un frate și o soră care s-ar putea juca cu mine. Mi-aș vedea bunicii, care locuiau în același oraș, cât de des aș vrea. Și câinele meu, Charlie, ar veni cu mine. Ce am crezut despre acel plan? Aveam vreo întrebare?

Adevărul este ca nu aveam; Eram sigură că nu se va întâmpla niciodată. Era bolnavă foarte des, dar nu era pe moarte. Până la urmă, asta era aceeasi femeie care cu câteva momente înainte și-a ridicat brațele deasupra capului și a mers pe vârfuri prin cinematograf ca o balerină.

Urma să avem acea conversație de mai multe ori în decursul anilor ce au urmat – conducând spre casă de la orele de softball, în cadrul reclamelor din timpul programului de joi seară de la NBC, în timp ce conectam șinele de la setul cu tren care făcea ture în jurul pomului de Crăciun. Aveam discuția asta în camera de așteptare de la doctor, acasă când se simțea prea slăbită ca să se ridice de pe podeaua baii și când era îmbrobodită în patul ei de spital ascultând sunetele monitoarelor, înconjurată de o grămadă de cabluri. Și mai aveam încă o dată aceeași conversație cu familia mea într-o dimineață de aprilie după ce m-am trezit cu vestea că mama mea a murit pașnic în prezența părinților și fraților, cu o noapte înainte.

Oricât de mult s-ar încerca, un copil nu va fi niciodată pregătit pentru moartea unui părinte. Nimic nu-l poate pregâti să devină orfan la opt ani. Dar maică-mea, care și-a privit iubitul din liceu și pe tatăl unicului ei copil pierzând lupta cu SIDA în timp ce și-o ducea pe a ei, a făcut tot ce a putut să mă echipeze cu uneltele de care voi avea nevoie să fac față zilelor, lunilor, anilor și deceniilor după moartea lor.

Mai degrabă decât să mă ferească de tragedie, mama m-a încurajat să o explorez. Când a murit tata cu trei luni înainte să fac patru ani, m-a dus la înmormântarea lui, mi-a permis să mă urc pe bucata de lemn din apropierea coșciugului lui, ca să mă pot uita înăuntru. Mi-a explicat într-o maniera în care era mai lesne de înțeles pentru un preșcolar, de ce nu se mai trezește.

Asta nu s-a terminat la cimitir. Deși nu mai era fizic cu noi, l-a inclus pe tata în activitățile noastre zilnice. Lui tati i-ar fi plăcut noul meu tricou cu Tweety. Tati ar fi fost mândru de faptul că sunt o fată deșteaptă. Tati era artistul din spatele apusurilor de soare ca vată de zahăr roz pe care le admiram în timpul plimbărilor noastre nocturne. M-a învățat că discuția este o parte sănătoasă a procesului de doliu și m-a asigurat că sentimentele mele de tristețe și izolare socială nu erau doar justificabile, dar și normale.

În același timp mi-a stimulat independența: Mi-am ales singură hainele. Îmi prioritizam activitățile după școală. Avea incredere în mine să sun la 911 pentru ajutor dacă avea vreodată nevoie. Mi-a exemplificat forța și mi-a insuflat încrederea în mine. Eram puternică și curajoasă. Puteam face orice. Eram noi împotriva lumii.

Cel mai important, a creat amintiri care să îi supravietuiască. Ne-am rotit până am amețit în cești gigant la Disney World. Am bătut cu cozile de mături în tavan ca să potolim vecinii de deasupra care cântau „My Heart Will Go On” la orgă. Ne luam tăvi cu placinte de toate aromele de la cofetaria Luby de „Vinerea Plăcintelor”, tradiția noastră specială.

Alte amintiri și-au făcut apariția în timp: După ce am găsit o grămadă de plicuri închise în timpul mutării mele în Louisiana, am aflat că mama era în spatele scrisorilor de la admiratorul secret, care ne umpleau cutia poștală. Am descoperit fotografii cu mama râzând, aplecată peste un stencil în formă de lăbuță cu o sticlă de pudră pentru bebeluși, ca să creeze urme de Iepuraș de Paște în jurul casei noastre. A arhivat album după album cu fotografii despre viața noastră, fiecare poză etichetată cu locația și data.

Familia mea a continuat tradițiile astea când mama nu mai putea. M-au lăsat să-i aleg coșciugul alb ca perlele și trandafirii roșii care să îl acopere, și m-au lăsat și să fac un playlist cu balade de la Celine Dion și N*SYNC pentru slujba ei. Și-au amintit povești din copilăria părinților mei, întâlniri organizate pentru zilele de naștere și aniversări, mereu consacrând scaunul gol de la masă. Au fost sinceri cu mine despre cauza morții părinților mei când am devenit foarte implicată în programele despre SIDA la liceu, m-au înțeles că eram furioasă și cu inima frântă să fiu ultima care află adevărul. Am fost prezentă la toate evenimentele de conștientizare pe care le-am organizat după.

Moartea părinților mei este înrădăcinată în identitatea mea. Îmi văd viața în capitole distincte de înainte și după. Am anxietate legată de lucrurile pe care nu le pot controla, durerea mea e mereu cu mine în spatele momentelor fericite ca absolviri, joburi noi, ziua nunții mele. Dar eforturile colective făcute de mama și familia mea m-au învățat cum să trec peste obstacolele inevitabile ale vieții de la o vârstă fragedă, iar ele m-au format ca femeia, soția și prietena care sunt astăzi.

Am acum aceeași vârstă pe care o avea mama când a aflat că e gravidă cu mine – aceeași vârstă ca mama când învăța ce înseamnă să fie seropozitivă. Am acum aceeași vârstă pe care o avea mama când a început să planifice, deodată, începutul și sfârșitul următoarei perioade din viața ei.

În timp ce reflectez asupra lucrului ăsta și mă gândesc la propria familie, nu pot pricepe de câtă capacitate emoțională a avut nevoie să facă tot ce a făcut. Nu-mi pot imagina cum e să suferi de o boală care nu numai că nu era cunoscută, dar despre care nici nu se vorbea. Nu-mi pot da seama de ce s-a întâmplat așa sau de ce s-a întâmplat punct.

Tot ce pot să fac este să îmbrățișez lecțiile pe care mi l-a transmis despre viață și dragoste necondiționată și să le transmit și eu mai departe la un moment dat. Când voi deveni la rândul meu mamă, voi face tot ce-mi stă în putință să-i ofer copilul meu o viață fericită și sănătoasă. Mă voi asigura că se va simți auzită și apreciată. Și nu voi rata șansa să dansez cu ea pe rândurile dintr-un cinematograf gol.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.