Am vorbit cu psihologul care a văzut sute de femei abuzate sexual în România

Alexandra și Luiza. Femeia împușcată de fostul soț în coaforul de la Perla. Crima similară de la Iași. Femeia înjunghiată de soț pe stradă, la Motru. Minora din Galați. Celelalte zeci de mii de femei hărțuite, abuzate sau agresate zilnic de bărbați acasă, la muncă, în instituții sau în spațiul public. Ele sunt victimele unui cumul fatal de factori: de la un stat care nu știe să le apere la mentalitatea patriarhală și misogină a societății românești.

Psihologia victimelor nu este pe înțelesul celor mai mulți români: de ce stai cu bărbatul abuzator? De ce te-ai dus la el acasă, dacă nu voiai să te fuți? De ce umbli în fustă scurtă pe stradă? De ce ai băut? Ești sigură că nu vrei să te răzbuni? Sigur ai zis tu ceva ca să-l enervezi. Șirul replicilor care să arunce vina poate fi completat de orice femeie din România. Un sondaj arată că aproape trei mii de femei sunt agresate zilnic la noi în țară, un alt raport spune că anul trecut au fost sesizate peste 32 de mii de cazuri de violență în familie. Aproape 3 500 dintre ele au fost în București.

Dar abuzul din familie se extinde în întreaga societate, complice la drama femeilor din România. Cazul de la Galați, în care o minoră sângera în fața unui echipaj inert de Poliție, îți arată că abuzul autorităților este cel puțin la fel de puternic ca bătaia de acasă. Nu mai amintesc de stenogramele apelului făcut de Alexandra la 112, care te fac să urli de furie la un sistem impasibil.

Despre cum se comportă angajații din instituțiile cheie din România cu victimele femei, dar și despre psihologia victimelor, în general, am vorbit cu psihologul Viki Dumitrache.

Odată cu cazul Caracal, Viki a postat pe pagina ei de Facebook un status - ajuns viral - în care își amintea de discuțiile cu mai mulți agenți de poliție din perioada în care lucra cu cazuri de fete agresate sexual. Astăzi, Viki Dumitrache are cabinetul ei propriu de psihologie în Slobozia, e supervizor și formează psihologi. E șefa filialei Ialomița și Călărași a Colegiului Psihologilor și încearcă să aducă schimbări în rândul colegilor și al societății.

Viki îți arată cât de mare nevoie are sistemul de stat de angajați psihologi competenți, care să-i ajute pe cetățeni, în funcție de situația și nevoile fiecăruia.

VICE: Care sunt reacțiile recognoscibile ale unei femei abuzate, care poate nu raportează violul sau agresiunea sexuală, din teamă?
Viki Dumitrache: Poate interveni paralizarea psihologică, șocul, trauma în sine, durerea corporală, cea genitală care este groaznică, dar și multă derută. În general, e vorba de un sindrom de stres posttraumatic. Sunt posibile foarte multe reacții: de la vărăsături și insomnii la sentimentul de un viitor îngustat. Persoana în cauză se consideră murdară psihologic și poate suferi o regresie de sine.

Aveți experiență cu cel puțin două sute de fete care au trecut prin traume similare. Care sunt pașii pentru recuperarea lor?
Indiferent dacă violul s-a petrecut acum o oră, o zi sau o lună, primul pas este să te afli față în față cu ea și să te conectezi empatic. Să te uiți în ochii ei și să taci până când te ajută femeia în suferință. Va face un gest, va vorbi sau va plânge. Important este să rămâi nemișcat cât de mult timp e nevoie. După o perioadă lungă de timp, poți spune la un moment dat: „Aș vrea să te țin de mână, crezi că e ok să te ating?”. Depinde dacă persoana aprobă sau nu. Există la unele femei o respingere de atingere și este firesc. Nu forțezi niciun pic lucrurile. Trebuie să iei contact cu persoana, să-i vorbești cu o voce curată, să o întrebi de ce are nevoie. Dacă e introvertită, îi propui să vorbească prin cardurile de imagini, să descrie ce simte și ce gândește. Te interesezi tot timpul ce nevoi are, te uiți la declarațiile ei, dar și la limbajul non-verbal. Astfel, propui lucruri care să vizeze în primul rând conexiunea, apoi acceptarea situației și abia după, integrarea suferinței.

Fata de la Galați ar fi primit consiliere psihologică imediat după ce a fost dusă la spital. Nu are nevoie de terapie pe perioadă îndelungată?
Vindecarea înseamnă că persoana respectivă s-a decis să vorbească, să intre în contact cu suferința și emoțiile ei. Procesul la acest tip de victime poate dura între șase luni și doi ani. La adolescenți e și mai dificil, fiind o perioadă în care ei încep să se individualizeze.

Ați lucrat zece ani la DGASPC Ialomița. Credeți că există în sistem psihologi care să o ajute realmente pe fată să treacă peste traumă?
Există, cel puțin în județul Ialomița, de unde sunt eu. La Slobozia, chiar eu am în supervizare două fete și încerc să fac tot ce trebuie pentru ele. Ar trebui să existe niște minime traininguri de dezvoltare personală pentru psihologi, să poată să nu proiecteze. Firește că intri în contact cu multe aspecte care-ți pot trezi triggere din propria istorie. Chiar și ca psiholog. Tu trebuie să-ți prelucrezi ideile cu privire la sexualitatea umană și la principiile pe care le ai. Asta este o paradigmă care trebuie să se lărgească la psihologul care intră în contact cu astfel de traume. E necesar, altminteri, îngustezi foarte tare relația cu clientul, dacă tu nu ești prelucrat.

Ați avut vreun training de tipul ăsta când lucrați direct cu astfel de cazuri?
Nu, dar eu sunt plecată de zece ani din DGASPC. Nu știu să se facă astfel de traininguri, pentru că mă gândesc că altfel aflam, dar pot fi lesne încropite.

Și de ce nu se întâmplă asta în instituțiile publice?
Presupun că din lipsă de idei la masa negocierii, când se fac bugetele și se aprobă planurile și acțiunile de dezvoltare. Presupun că acolo lipsesc persoanele care să știe ce să ceară. Eu, când m-am angajat, erau doar doi-trei psihologi în Ialomița. Am muncit, mi-am dat seama că nu știu foarte multe, dar am studiat intens fiecare caz care-mi venea. Am avut norocul să intru într-un serviciu care era proaspăt înființat, se numea Complexul de servicii comunitare. Eram o echipă interdisciplinară, cu medic, jurist, asistent social, care înconjura fiecare caz. La noi ajungeau cazurile de copii problematici din familiile adoptive, copii pe care îi vedeam în urma sesizărilor făcute de școli sau spitale, copiii abuzați la școală, adolescenți cu tentative de suicid sau chiar adolescenți care își reclamau propriii părinți.

Îmi spuneți că sistemul ar fi funcționat când v-ați angajat. Acum, însă, sunt câteva cazuri doar în ultimele luni, în care oamenii din sistem nu au părut deloc competenți. Credeți că mergem înspre mai rău?
Procesul prin care ajungi psiholog este mai degrabă teoretic și se bazează doar pe cunoștințe scrise. Are carența practicii și a experiențelor. E o profesie care se învață foarte greu, nu poți să stai de față într-o ședință de terapie cum stai la o operație sau la o consultație. Ar trebui să existe cabinete psihologice acreditate pentru a-și preda experiența mai departe, cu vedere unilaterală, după semnarea unor contracte de confidențialitate, iar supervizorii să predea și să monitorizeze psihologii. Dar, procesul de dezvoltare personală ar trebui să fie și un fel de probă la Psihologie. E nevoie de o analiză personală a întregii vieți. Dacă faci asta, supervizorul știe să-ți dea triggărele care să scoată la suprafață carențele din copilărie. Toți le avem, nu există om fără așa ceva.

Care au fost reacțiile polițiștilor de care v-ați lovit de-a lungul timpului?
Cu privire la perioada în care am lucrat eu: eram sunată că urmează să primesc o fată spre evaluare, care a fost victimă de molestare sexuală sau viol. Întotdeauna era însoțită de un polițist, care intra cu dosarul în cabinetul meu și încerca să-mi explice cazul. Polițiștii își dădeau cu părerea, voiau ei să explice. La început nu am avut putere de reacție, când auzeam păreri de tipul: „o fată oarecare care și-a tras-o cu prietenul ei și de frică să nu afle taică-su, a zis că e viol” sau „ia uitați, doamnă, ce zic fetele astea două: că au fugit de acasă în satul alăturat, pe jos, și noaptea s-au întâlnit cu niște băieți care le-au invitat să bea un pahar de vin și pe urmă s-au plâns că le-au violat ăștia. Păi, ce au căutat ele singure pe acolo?”.

Atunci eram sfioasă și politicoasă. În timp, am prins curaj și am început să le fac morală polițiștilor. Să nu mai vorbească cu lipsă de respect față de fete, indiferent de unde provin, din familii dezorganizate, chiar dacă s-au prostituat. Una este să-ți vinzi corpul și alta este să-ți violeze cineva corpul. Nimeni nu are dreptul să-ți facă asta.

Nu toți polițiștii au fost așa, dar majoritatea da. O parte și-au mai corectat speech-ul pe parcurs, au devenit mai diplomați, dar din privire eu știu că mă sfidau. Ce-i drept, au fost și câțiva comisari interesați de acest fenomen, cu care am lucrat.

S-a schimbat în vreun fel atitudinea polițiștilor în cazurile care implică o agresiune sexuală sau hărțuire asupra femeii, în ultimul an?
Anul trecut, în toamnă-iarnă, m-a sunat un polițist care știa de mine, mi-a zis că are o expertiză cu două rezoluții separate: de la Protecția Copilului și de la poligraf. Între timp, victima nu mai era minoră, iar procuroarea de caz a cerut o re-expertizare și s-a confirmat abuzul sexual care a avut loc. Dar a fost politicos, un polițist tânăr, ok. E un fenomen pe care nu vreau să-l generalizez, nu ține doar de polițiști, ci și de sistem.

Zilele astea m-am întâlnit cu un polițist pe care-l cunoșteam, sub 30 de ani, și l-am întrebat dacă, de la cazul Caracal, au primit vreo informare sau instrucțiuni de cum să procedeze în astfel de cazuri. El a zis un nu ferm. L-am întrebat: „Dar voi aveți niște protocoale după care acționați pentru un tip de categorii de cazuri, nu?”. Am rămas stupefiată când mi-a zis, „Ce protocoale, doamnă?”. Chiar nu am știut, până la discuția asta, că lipsesc. Și eu am niște protocoale după care intervin: de doliu, de urgență, de atac de panică, în funcție de situație.

E nevoie și de o pregătire psihologică pentru agenții de poliție?
Cu siguranță că trebuie. În Ministerul de Interne sunt destul de mulți psihologi, dar care e rolul lor acolo nu știu. Cred că sunt mai degrabă ocupați cu hârtii și programe care, chiar dacă sunt și se fac sârguincios, nu și-au arătat utilitatea. Putem doar să ne uităm la starea națiunii și a socialului. Ar trebui aduși niște oameni care să aibă un discurs cu noțiuni foarte bine livrate și foarte clare la nivel de principii, despre respectul societății față de individ și cum omul trebuie să aibă încredere în stat. Fiecare serviciu, de la STS la Armată, ar trebuie să se adapteze vremurilor. Altfel, e totul un teatru social de prost gust.

Cum ar putea fi schimbată atitudinea sexistă și nepăsătoare în cadrul unui sistem în care există și tineri care nu reacționează, femei și bărbați, cum a fost în cazul de la Galați?
Așa cum este istoria unui om, așa este istoria unei țări. Dacă ne uităm la fenomenele din istoria unui om, înțelegem felul în care se comportă în prezent. Oamenii ăia sunt automatizați, nu au reacții, sunt plictisiți și nemulțumiți de viața lor. Este o depresie națională. Dar asta nu se poate rezolva decât cu conștientizarea lucrurilor, cu un plan de măsuri la nivel național, care să fie repartizate pe toate serviciile deodată. Dacă nu se fac lucrurile simultan, de jos în sus și de sus în jos, nu se va ajunge nicăieri cu peticeala. E nevoie de un cadru național și de mesaje transmise de sus, de la miniștri și de la Iohannis, pentru a se vorbi și în jos despre fenomenul acesta.

Cum v-au afectat experiențele pe care le-ați avut cu femeile abuzate?
La început m-am încărcat cu niște cazuri, dar norocul meu că am avut doi mentori care mi-au explicat ce înseamnă identificarea cu cazurile. În momentul în care te conectezi cu o persoană, apare mila și te identifici cu celălalt. E o empatie clinică, dar este disfuncțională. Empatia curată presupune că, dacă simt milă, trebuie să mă delimitez: eu sunt eu, celălalt e celălalt. Atenția mea se împarte în două: ce simte persoana din fața mea și ce simt eu vizavi de suferința ei. Atunci suntem două entități, iar eu mă situez din poziția de compasiune. Văd că ai o suferință, iar eu mă calibrez, într-un mod adecvat situației, și prin asta pot ajuta cealaltă persoană.

Ați trecut vreodată prin vreo agresiune sau hărțuire sexuală?
Hărțuire, cu siguranță că da. Când aveam 20 de ani, fluierăturile sau vorbele de pe stradă mă făceau să roșesc, să grăbesc pasul, să nu întorc capul, mi-era tot mie rușine să nu fiu văzută. În perioada studenției, am învățat să nu mai merg singură pe stradă, seara; nu m-am dus în discoteci sau cluburi singură, doar cu prieteni. Acum, când sunt o femeie matură, se mai întâmplă, dar mă întorc, mă uit în ochii omului și îi zic câte ceva. De obicei, își cere scuze. Acum am învățat să mă apăr.