Chestii

Cum e să crești ca o tânără vietnameză în România

Oricât de european ar fi Bucureștiul tot sunt prejudecăți față de asiatici.
8.1.18
o tipa vietnameza
Autoarea. Fotografie de Andreea Retinschi

Un milion de fețe strâmbate și încruntate trec pe lângă mine în fiecare zi, mă întreb cu ce le-am greșit. Le-oi fi călcat pe picior în tramvai sau distrus fără să vreau priveliștea cu fața mea de asiatică?

Când mă cățăram ca să reușesc să mă așez pe băncuțele din Plumbuita, eram chestia la care trecătorii arătau cu degetul. Unii înțepeneau și se holbau mai mult decât limita normală, alții chicoteau vesel. Mai erau și bătrânii care iubeau să întrebe despre „țara-mamă” și, când aflau, știam că în ziua aia urmau să recapituleze istoria Vietnamului cu preferatul lor, războiul. Nu mă deranja în mod special, era doar obositor să le tot spui că nu mai există Vietnam de Nord versus Vietnam de Sud.

Publicitate

Era frumos când curioșii veneau să își satisfacă apetitul cunoașterii, dar clasa întâi nu a fost deloc despre asta.

Copiii duri ai clasei iubeau să strige „China” și să își folosească pumnii. După câte filme cu Jet Li văzusem, nu mi-era frică să contracarez.

Ajungeam mereu acasă cu uniforma albastră plină de urme de tălpi și primeam telefoane de la învățătoare cum c-aș fi bătăușă. Ce nu știa doamna era că jocul meu era de defensivă. Când ești trasă de păr și ținută de mâini în același timp, poți doar să îi dai la o parte cu genunchii. Uneori nici asta nu mergea.

Ca să potolească lamentările învățătoarei că aș fi vreun copil-problemă, mamei i se cerea câte o „atenție”. Putea fi orice, dar nu din astea ieftine cum primește de la părinții elevilor români - Voi sunteți chinezi, faceți mai mulți bani, vă permiteți.

Într-a patra aveam deja reputație. După ce te bați cu cei de-a opta care se luau de tine, când treceai pe hol, ți se spunea pe nume, nu pe naționalitate.

Până atunci, cea mai mare consecință era pârâtul în fața mamei, ceea ce nu mă speria așa tare. Mamă clasic vietnameză, bătaie cu bățul de lemn la fund, nu tu pedepse infantile europene. Norocul meu că făceam prostii doar o dată pe zi maxim.

Nici autoritățile române nu-s cele mai deschise la străini

Următorul șut în fund a fost prima călătorie cu tramvaiul. Aici miza era mai mare. Amendă. De asta eram pregătită nu cu unul, ci două carduri de RATB gata de validare.

Nici nu mă așez bine și văd o tanti cum bagă viteză înspre mine. Mă gândeam că vrea locul, așa că mă ridic politicos cu acei șapte ani de-acasă, dar în loc de mulțumesc aud „cardul, vă rog”. Scormonesc printre manuale și i-l înmânez repede. Face beep-ul potrivit, dar gagica nu pare fericită. Nu apuc să o întreb de ce și deja mă văd jos, strânsă de gât cu replica „Nu e ca la tine în țară, nu faci cum vrei tu aici”, frază pe care urma s-o aud des. Cine umblă cu pașaportul după el la 13 ani gândindu-se că e percheziționat e un om precaut. Eu mă pricepeam doar să alerg, deci m-am făcut dispărută și din urmă veneau ceva strigăte obosite de controlor.



Eram mai mult o glumă proastă sau sursă de făcut bani decât un lucru de care să fiu mândră, așa că încercam să îmi ascund fața pe stradă. Fulare, glugi, orice mergea ca să nu ies în evidență. Nici acum nu mă simt bine când port haine prea colorate sau altfel. Știu mereu că o să fiu ținta unor insulte pe care le știam pe de rost.

În cercurile de prieteni, aud mai tot timpul „Ăștia mănâncă câini” și prima dată râd, haha, glumiță, dar devine enervant de la o vreme. Pe stradă mă prefac că nu aud „du-te înapoi în China”, dar la un moment dat cedezi și parcă nu mai vrei să ieși din casă.

Publicitate

În casă nu e nimeni să râdă de cum vorbești sau cum arăți sau ce mănânci sau nu mănânci. Acasă ești tu cu tine și atât. Și cu un frate care trăiește acum tot ce ai trăit tu, doar că are profi mai profitori și colegi mai agresivi. Și cu o mamă care e amenințată de jandarmerie și batjocorită că nu vorbește corect româna. Mută-te tu în Vietnam și vezi dacă ne înveți limba la fel de bine.

Oricât de european ar fi Bucureștiul tot sunt prejudecăți față de asiatici

Și când crezi că la facultate lucrurile o să fie diferit, o iei de la capăt. Aici e mai rău, copiii de București au început să ne mai vadă pe străzi, nu mai suntem așa rari, dar în sălile de curs cu puști din toată România, șoaptele sună a „cine îi fata aia? crezi că știe română? Mereu mi-au plăcut ăia din alte țări”.

Se apropie de banca mea și mă întreabă în engleză dacă se poate așeza lângă mine. Îmi pune întrebări aproape ritualice „Voi vorbiți chineză?” și „Mâncați câini și șerpi?”

Uneori chiar îmi doresc să fiu pur și simplu.
Nu tu fular ca să nu mi se vadă fața.
Nu tu jenare când vorbesc cu cineva la telefon în vietnameză.
Nu tu frică de ieșit din casă.
Nu tu simțit dubios că cer bețișoare când ies în oraș.
Ok, nu cere nimeni bețisoare nicăieri, dar ipotetic dacă ar fi să cer, să nu fiu criticată pentru asta.
Vreau doar să pot fi vietnameză fără acele priviri extra și prejudecăți care vin la pachet.