Fotograful Tony Fouhse a colaborat cu o dependentă de heroină

FYI.

This story is over 5 years old.

Călătorii

Fotograful Tony Fouhse a colaborat cu o dependentă de heroină

Ce te faci când îţi pasă de o dependentă de heroină şi ai de ales între a-i da bani pentru o nouă doză sau a o vedea cum face felaţii pentru banii de droguri?
2.10.13

Dependenții de droguri par să fie subiecții cei mai potriviți pentru fotografii în căutare de emoții în stare pură, care își încearcă mâna în fotografia documentară. Problema este că majoritatea ședințelor foto, care au în prim plan consumatorii de droguri care își injectează heroină în globii oculari, nu oferă detalii despre psihicul indivizilor din poze. Ultima carte a fotografului canadian Tony Fouhse este diferită. Tony a petrecut patru ani fotografiind dependenții din centrul Ottawa. Această carte este o colecție de portrete intime, ce prezintă lupta pentru a se lăsa de droguri a unei dependente numite Stephanie Macdonald. Fotografiile prezintă o adevărată provocare din punct de vedere al convețiilor etice ale fotojurnalismului, în timp ce prezintă o imagine puternică a dependenței ei.

Tony a cunoscut-o pe Stephanie în timp ce lucra la o altă ședință foto despre dependenții de droguri. El a fotografiat-o în diferite ocazii și la un moment dat a întrebat-o dacă are nevoie de ajutor. Cei doi au făcut o înțelegere. Stephanie voia să se ducă la dezintoxicare, iar Tony voia să îi facă poze. Tony nu a avut niciodată intenția de a acționa ca un salvator al dependenților pe care îi fotografia, dar în cazul lui Stephanie, s-a simțit obligat să o facă.

În cursul celor șase luni, cei doi au devenit extrem de apropiați, iar printr-o serie de evenimente nefericite, Stephanie a ajuns să se mute cu Tony și soția lui. După cum era de așteptat, un adevararat haos și o adevărată luptă au ieșit din această relație.

Live Through This este o colaborare controversată între Stephanie și Tony. Prezența lui și relația acestora se subînţelege din fotografii, fără a fi precizate ostentativ.

L-am sunat pe Tony la el acasă, în Ottawa, pentru a discuta despre natura muncii lui, despre relația lui cu Stephanie și despre dilemele etice care apar când legătura cu subiecții muncii tale scapă de sub control.

VICE: Ai făcut poze dependenților de droguri în Ottawa cu mult înainte de a o întâlni pe Stephanie. A fost ceva special în legătură cu ea care te-a făcut să te implici?
Tony Fouhse: Ce mi s-a părut neobişnuit la Stephanie a fost abilitatea ei de a se identifica cu emoțiile ei și de a mi le arăta. Avea un fel de strălucire. A mai fost și faptul că urma să fie ulltimul an în care fotogafiam oameni acolo și chiar voiam să îmi pun amprenta asupra cuiva.

Poți să îmi spui cum a ajuns Stephanie să locuiască cu tine și soția ta?
Cu aproximativ cinci zile înainte să intre la dezintoxicare, m-a sunat și mi-a spus că simte că îi explodează creierul. Era o urgență. I-au găsit un abces celebral și au tranferat-o la neurologie. Ar fi trebuit să stea în spital șase săptămâni, dar la trei zile după operație, m-a sunat și mi-a zis „Vino și ia-mă. Vreau să merg acasă. Am întrebat „Unde e acasă?", iar ea mi-a răspuns „La tine acasă".

Cum a fost să ai un dependent de heroină sub acoperișul tău?
A fost foarte greu. În iunie, când am întrebat-o dacă pot să o ajut cu ceva, nu știam că urma să aibă o operație pe creier. Totul scăpase de sub control. După ce s-a externat, parcă era un copil crescut de lupi. Era foarte sălbatică, fericită să fie liberă și în viață. Se întreba ce îi rezervă viitorul, totuşi rămânea la vechile ei obiceiuri. Stătea la etaj și încerca să reziste cât de mult putea fără să mă trezească ca să îmi ceară bani de marfă. Asta a durat cam aproape șapte zile. În a opta zi când s-a trezit , era cu totul altă persoană. A fost ca și cum ar fi reușit să treacă peste. Era mult mai conștientă. Se recuperase în urma operaţiei pe creier și aproape că nu mai era un monstru al heroinei.

Te-ai gândit vreodată că o să ajungi atât de apropiat de ea?
Nu , a fost o surpriză. Sunt un tip destul de naiv. Știu să mă descurc pe stradă. Pot să mă duc în L.A. să fotografez gangsteri și să supraviețuiesc. Dar când vine vorba de anumite lucruri, învaţ destul de greu.Ce-mi place la munca mea, este că nu trebuie să mă gândesc la lucruri prea mult. Îmi place pur și simplu să fac lucruri și să arunc cu zarurile. Ce m-a surprins a fost intensitatea acestei relații. Sunt atât de multe lucruri care s-au întâmplat și pe care nu l-am fotografiat. De multe ori, când toate aceste lucruri se întâmplau, îmi puneam camera în buzunar și încercam să rezolv drama. Trebuia să decid dacă vreau să fiu prietenul sau fotograful ei.

Ai spune că ai fost mai mult un fotograf sau un prieten pentru ea?
În acest moment sunt mai mult un prieten pentru ea. Când lucram la acest proiect, trebuia să iau această decizie aproape tot timpul. A trebuit să îmi pun la îndoială moralitatea și etică. Ea e o fată deșteaptă și am avut o groză de conversații despre asta . Eu îi spuneam: „Nu știu ce fac. Dacă te ajut sau îți fac rău." O mare parte din munca mea este să merg la limitele eticii și moralitaii și să explorez relațiile unor persoane. În cazul de față, această persoană am fost eu.

Care a fost cel mai greu lucru pentu tine ca fotograf, în momentul în care relația voastră a început să evolueze și v-ați apropiat mai mult?
Cred că cel mai greu lucru a fost să fiu pus în situații în care aveam de făcut o alegere dificilă. Uite un exemplu. Ocazional, mergeam să mă întâlnesc cu Stephanie de dimineață , când ea era în sevraj. Nu avea bani sau heroină și îmi spunea „împrumută-mi 30$". Aveam de ales între a-i dat 30 de dolari, a se sui cu mine în mașină să mergem să luăm heroină sau în a-i spune nu. Dacă îi spuneam nu, nu era ca și cum ea nu ar mai fi fost o dependentă. Ce ar fi făcut ar fi fost să se ducă pe afară, să stea la un colț și să aștepte până când venea cineva caruia să îi facă o muie. Le sugea pula, le lua banii și apoi se ducea să își cumpere heroină. Asta era o situție de căcat din punct de vedere moral, în care obișnuiam să mă aflu. Nu am făcut niciodată un proiect în care moralitatea și etica mă solicitau într-un mod atât de extrem.

Pe lângă faptul că ai inclus scrisorile Stephaniei în carte, cum ai mai implicat-o în procesul creativ?
Am decis să folosesc fotografiile care o arătau pe ea izolată de locurile în care stătea de obicei. Contextul vieții ei aproape că nu mai era. Sunt poze cu ea când își injecta heroiana și chestii de genu, dar majoritatea pozelor din carte sunt portrete. Cele mai multe, cu excepția celor din spital, au fost făcute în colaborare cu Stephanie. Ne găseam într-o situație, iar eu îi spuneam: „Stai aici, uită-te încolo, nu te uita la mine, nu zâmbi." Era ceva artificial în chestia asta. Există această artificialitate în toată munca mea, deoarece nu cred în obiectivitate. Eu cred că dacă fotograful prezintă mijloacele creatoare este mai sincer.

Chiar dacă fotografiile sunt regizate, reprezintă singurătatea autentică.
Am vrut ca singurătatea sa iasă din această izolare. O parte din motivul pentru care pozele, deși erau regizate, arată autentice, este pentru că situațiile în care ne aflăm erau reale. Regizam aceste fotografii în niște situații foarte reale, dificile și dramatice. Tipul care m-a ajutat să pun laolaltă cartea a spus despre fotografii că sunt extraodinare și banale, la fel ca viața unui consumator de droguri. Am vrut totuși să subliniez asta și prin eliminarea contextului. Am vrut să arăt că eu și Stephanie treceam împreună prin asta. Vizibilitatea mea în aceste fotografii a fost menită să fie mai degreaba subînțeleasă, decât prezentată.

La începutul cărții, povestești că i-ai spus lui Stephanie că ar fi trebuit să moară, deoarece era un sfârșit mai bun. La ce te referai prin asta?
A fost de parcă eu și Stephanie am intrat într-un război împreună, iar în acele momente eram goi din punct de vedere emoțional și nu aveam nimic de ascuns. Plus că există un fel de umor negru pe care trebuie să-l folosești când ești într-o astfel de situație. Totul era despre viață și moarte. Dar când te afli într-o situație limită, unul din felurile prin care poți să supraviețuiești este să faci mișto de ea. Din nou, sunt și alte motive pentru care povestea se află în carte. Se potrivește cu filosofia mea de viață. Eu nu cred într-un final fericit. La urma urmei, nu sunt sigur dacă acesta este un final fericit sau nu, pentru că Stephanie încă se luptă. Este în viață și se simte de 100 de ori mai bine decât atunci când ne-am întâlnit prima oară, dar fiecare zi este o luptă pentru ea. Da, a fost un final fericit, dar nu atât de fericit pe cât ne-am fi așteptat. Supraviețuim ca să luptăm pentru ziua următoare. Ce poate fi mai bine de atât?

Traducere: Mihaela Budescu

Citește și:
Fumează paco dacă vrei să devii zombi
Feriți-vă de copiii cu iPad, bebelușii cocainomani din ziua de azi
Am ieșit cu un dependent de mefedronă timp de două luni total țicnite

Vezi și:
Vacanță pe heroină
Siberia: Lacrimi de krokodil

Steph doarme, noiembrie 2010Tony Fouhse

Steph la mine acasă, noiembrie 2010Tony Fouhse

Steph își injectează heroină, decembrie 2010Tony Fouhse

Camera lui StephTony Fouhse

Strada Nelsont, decembrie 2010Tony Fouhse

Steph, decembrie 2010Tony Fouhse

Prepararea heroinei, ianuarie 2011Tony Fouhse

După ce și-a injectat heroină, ianuarie 2011Tony Fouhse

Acasă, februarie 2011Tony Fouhse

Camera lui Steph, martie 2011Tony Fouhse

Steph la urgențe, martie 2011Tony Fouhse

La secția de neurologie, martie 2011Tony Fouhse

Steph acasă la mine la trei zile după oprația pe creier, martie 2011Tony Fouhse

Acasă la mine, cu Gus și Lily, martie 2011Tony Fouhse

Operația, aprilie 2011Tony Fouhse

Acasă la mine, aprilie 2011Tony Fouhse

Trei luni mai târziu am mers în Nova Scotia s-o vizitez pe Steph, iunie 2011Tony Fouhse

Steph la mina de cărbuni Westray, New Glasgow, iunie 2011Tony Fouhse

Steph acasă la mama ei, New Glasgow, iunie 2011Tony Fouhse

Steph în camera ei, New Glasgow, iunie 2011Tony Fouhse