Frumoasa şi ciuma

Howard Ashman în 1977. Fotografii din arhiva lui Kyle Renick.

În prima săptămână din noiembrie 1989, realizatorii de film și executivii de la compania Walt Disney s-au adunat într-o cameră aglomerată din Disney World în Orlando, Florida, pentru a-și promova ultimul desen animat unui grup de reporteri pesimiști. Presa avea motive să fie sceptică: după două decenii de rateuri critice și comerciale care au urmat după moartea fondatorului companiei, Disney era în pragul falimentului, iar noul CEO al companiei, Michael Eisner, amenințase că va închide echipa de animație dacă Mica Sirenă nu va scoate profit la lansarea din toamna anului 1989.

După cum probabil știți, n-aveau motive să-și facă griji. Filmul a fost un super hit, cel puțin parțial datorită coloanei sonore. Ziarul New York Times a lăudat muzica filmului, iar filmul a câștigat premii Oscar și Golden Globe pentru Cel mai bun cântec („Under the Sea”). La două decenii după lansare, Disney World a remodelat Fantasyland pentru a crea o secțiune întreagă devotată Micii Sirene. Dar pe atunci, în acea cameră mică de conferințe, nimeni nu știa asta. Atmosfera era tristă, și pe bună dreptate – dacă filmul urma să fie un eșec, și carierele lor s-ar fi dus pe apa Sâmbetei.

Din echipa care a stat în fața presei în ziua aceea făceau parte Ron Clements și John Musker, echipa de regizori de animație al căror ultim film, Marele Șoarece Detectiv, fusese un succes destul de mare, dar nu îndeajuns de mare pentru standardele lui Eisner, Jodi Benson, veterana de pe Broadway care i-a dat glas lui Ariel, și Alan Menken, un compozitor din Westchester, New York. Din această echipă, ultimul membru – colaboratorul lui Alan, compozitorul Howard Ashman - ieșea în evidență drept cel mai dubios personaj.

Scheletic și cu o voce moale, Howard arăta terminat și efeminat, mai degrabă ca unul dintre gayii care se preumblau prin Partea de Est a New York-ului decât ca un realizator de filme de familie. A vorbit cu pasiune despre bogata istorie muzicală a companiei Disney, dar după terminarea ședinței, pentru toți era clar că ceva era în neregulă. După conferința de presă, când participanții au vrut să încerce câteva dintre atracțiile parcului, Howard a șchiopătat când a vrut să urce pe rampa rollercoasterului Dumbo și a trebuit să-i ceară ajutor iubitului lui, Bill Lauch. După care a zâmbit fericit tot timpul cursei, ca un turist. Ca de obicei, făcea tot posibilul să ignore faptul că era bolnav de SIDA și era pe moarte.

„Era total concentrat și foarte motivat,” mi-a spus Jodi 23 de ani mai târziu. Nu și-a dat seama de gravitatea bolii lui decât în 1991. „Am primit un telefon și am zburat din New York City la Los Angeles. Când am sosit, l-am vizitat în camera lui. Asculta audițiile pentru vocea lui Aladdin. Atunci mi-am dat seama că era ceva foarte serios.”

După evenimentele din parc, Bill a fugit cu Howard la hotel. Howard abia mai respira, se chinuia să meargă. În cameră, Bill a scos medicamentele și un cateter IV și a înfipt cateterul în pieptul lui Howard. Îl sfătuise pe Howard să se retragă sau să muncească mai puțin, dar Howard i-a spus că era hotărât să se concentreze pe premiera filmului și pe următoarele două filme, Frumoasa și Bestia și Aladdin. Pe atunci, Howard, la fel ca mulți alți bărbați homosexuali, se lupta cu SIDA și cu moartea de ani de zile.

De la stânga la dreapta: Howard în 1975, Stuart White pe plajă în Rhode Island în vara anului 1976, Stuart în 1975.

Cu paisprezece ani înainte de conferința de presă, în 1975, Howard s-a mutat în West Village ca să-și încerce norocul pe Broadway, ca mulți alții. A sosit împreună cu Stuart White, care îi era iubit de când se cunoscuseră la un program al teatrului de vară de la Universitatea Tufts în 1969. „Erau un cuplu atât cât puteau fi doi bărbați un cuplu în 1970, fără să spună vreodată deschis că sunt un cuplu,” a spus sora mai mică a lui Howard, Sarah.

În timp ce căuta un job la teatru în New York, Howard l-a întâlnit pe Kyle Renick, o veche cunoștință care se mutase la oraș și care, în scurt timp, a devenit cel mai bun prieten al lui Howard și al lui Stuart. „Am devenit un grup strâns de băieți gay din New York, care mergeau la spectacole și nu dormeau nopțile,” mi-a spus Kyle. „Eram îndrăgostit de relația lor.”

Într-o noapte, pe când stăteau la băut, Kyle i-a spus lui Howard: „Nici nu-ți închipui cât de mult vă admir relația. Sper să am și eu norocul să am pe cineva așa într-o zi.”

“Sper să nu te dezumfle faptul că avem probleme,” i-a răspuns Howard.

Principala problemă era că Stuart – care era carismatic și, practic, irezistibil -  se culca cu alți bărbați. Când ieșea în oraș fără Howard sau Kyle, accepta propuneri sexuale de la necunoscuți și profita la maximum de toată dragostea gay pe care o avea New York-ul de oferit înainte de criza SIDA.

Howard acceptase să facă sex în grup și colaborase la tot felul de jocuri de-ale lui Stuart pentru a salva relația, dar nimic nu putea opri infidelitatea lui Stuart. În 1980, Howard s-a mutat din apartamentul pe care îl împărțiseră timp de cinci ani și a început să iasă cu un tip pe nume David Evans.

Howard și David s-au despărțit după o vreme, nimeni nu-și amintește exact când. Până atunci, la începutul anilor '80, Howard deja începuse colaborarea cu Alan Menken; al doilea lor musical, Little Shop of Horrors, o adaptare după filmul cu același nume din 1960, a învins musicalul Cats și a luat premiul pentru Cel Mai Bun Musical. Spectacolul se juca cu casa plină noapte de noapte. După ani de zile în care se străduise să-și lanseze cariera în teatru, Howard avea un hit, dar nu avusese niciodată ocazia să-și sărbătorească succesul. La scurt timp, Stuart l-a sunat pe Howard să-l întrebe dacă auzise de „cancerul gay” despre care scrisese New York Times. Stuart deja se îmbolnăvise.

În următoarele săptămâni, Howard l-a vizitat pe Stuart la spitalul St. Vincent. I-a iertat lui Stuart infidelitățile și l-a privit uscându-se sub ochii lui, slăbind kilogram după kilogram, devenind tot mai slăbit, până când a murit în iulie 1983.

A fost prima persoană pe care o știam care a murit de SIDA, a spus Kyle. Se întâmpla ceva urât și nu exista cale de scăpare. În 15 ani, Kyle și-a pierdut toți prietenii gay, printre care și pe David, cel de-al doilea iubit al lui Howard. Pentru că părinții lui David îl dezmoșteniseră din cauza bolii lui, Howard a fost cel care a avut grijă de David până când acesta a murit. După care a inscripționat piatra de mormânt a lui David cu numele lui real, arareori folosit, Chester, în caz că mama lui ar fi dorit vreodată să-i găsească mormântul.

După aceste tragedii, Howard s-a îndrăgostit din nou în Boy Bar, un club gay din Village, chiar de Ziua Îndrăgostiților, în 1983, când s-a dat la un tânăr arhitect din Midwestern care abia venise în Manhattan.

„Mi-a făcut curte,” își amintește Bill. În următoarele săptămâni, Howard l-a invitat pe Bill la cină, ca să socializeze cu colaboratorii lui de la Little Shop. „Și-a arătat deschis intențiile,” a spus Bill. „Era pregătit să se așeze la casa lui împreună cu cineva. Eu eram încă ezitant, dar am văzut că totuși strategia lui funcționa.”

În vara aceea, Bill a petrecut multe nopți luând masa și dormind în apartamentul lui Howard de pe Hudson Street, la 12 străzi distanță de garsoniera lui Bill din East Village.

Dar orașul îi răscolea lui Howard amintirile despre Stuart și David. Într-o noapte, Howard l-a dus pe Bill la cinema să vadă împreună filmul Musca, SF-ul lui David Cronenberg în care Jeff Goldblum juca rolul unui tip care se transforma într-o muscă. Howard a ieșit din cinema hohotind de plâns. „Văzuse atâția tineri din jurul lui care se deterioraseră treptat. Filmul i-a adus aminte de metamorfoza lor,” a spus Bill.

Howard simțea nevoia să plece din New York, să trăiască o viață în care să nu mai audă de SIDA. Și tocmai în momentul acesta l-a contactat directorul studioului Walt Disney, Jeffrey Katzenberg.

Howard antrenând-o pe Jodi în studio în timpul unei sesiuni de înregistrări.

După ce Katzenberg a preluat controlul asupra diviziei de animație Disney în 1984, la cererea lui Michael Eisner, producătorul muzical David Geffen l-a sfătuit să-l angajeze pe geniul Howard Ashman și pe partnerul său Alan Menken drept compozitori ai cântecelor pentru animațiile Disney. Geffen, care era unul dintre primii producători ai piesei Little Shop of Horrors și lucra la un film adapt după piesă, a prezis că Ashman va deveni o legendă.

În 1987, Howard a început să facă vizite de câte două săptămâni la Los Angeles pentru a scrie cântece pentru Mica Sirenă împreună cu Alan Menken și pentru a îmbunătăți scenariul. Cu o nouă carieră în față, Howard s-a hotărât să-și folosească banii câștigați la Disney pentru a-și construi o casă de vis împreună cu Bill. Întâmplător, unchiul gay al lui Bill, Sid, deținea un teren chiar lângă casa lui din Cold Springs, New York, în Hudson Valley. Sid le-a spus lui Bill și lui Howard: „Dacă vreți, îi putem da cealaltă jumătate de teren lui Howard și vă puteți construi casa acolo.”

După ani de zile de agitație, Howard avea în sfârșit cariera și casa pe care le visase. În primăvara lui 1987, Bill angajase antreprenori și desenase planul casei.

Apoi, în martie, Howard s-a trezit cu niște pete albe la gură.

Howard s-a dus la un doctor prietenos cu gayii din Manhattan, care a diagnosticat petele albe drept un simptom al SIDA. Apoi i-a verificat lui Howard celulele T. Erau la un nivel foarte scăzut, un alt semn că Howard avea „cancerul gay” care îi ucisese cei doi iubiți.

Howard s-a distanțat de Manhattan, unde prietenii i-ar fi recunoscut simptomele bolii și a hotărât să nu le spună prietenilor și asociaților Disney despre boala de care suferea până când nu ajungea în stadiile finale. I-a spus vestea lui Bill, iar acesta s-a întrebat cu voce tare: „Oare ar trebui să mai construim casa? E mult de muncă.”

Dar Howard nu voia să cedeze în fața bolii care deja îi răpise două iubiri – a insistat să construiască casa și să păstreze boala secretă. Partenerul lui a fost de acord. „Cum îi mai puteaifura încă un vis unui om aflat în situația lui?” s-a întrebat Bill retrospectiv când am vorbit cu el.

Dar după lansarea și succesul fulminant al animației Mica Sirenă, sănătatea lui Howard s-a deteriorat brusc, nemaipermițându-i să aibă grijă de el sau să călătorească. Înainte de începerea producției Frumoasa și Bestia, l-a sunat pe Jeffrey Katzenberg și i-a spus, în sfârșit, că avea SIDA. „Nu știu dacă știi ce se întâmplă, dar sunt foarte bolnav,” a spus el. „Dacă vrei să lucrez la proiectul ăsta, trebuie să lucrez din New York.”

Katzenberg i-a angajat lui Howard o asistentă privată și s-a asigurat că-i pune la dispoziție cele mai avansate tehnologii medicale posibile. La fiecare câteva săptămâni, echipa de producție a filmelor Frumoasa și Bestia și Aladdin zbura la New York pentru a colabora cu Howard. Pe patul de moarte, Howard a scris versurile pentru cântecele din Frumoasa și Bestia – dintre care trei au fost nominalizate la Oscar pentru titlul de Cel Mai Bun Cântec. Piesa numită după titlul filmului a câștigat Oscarul. Filmul a fost prima animație nominalizată la categoria Cel Mai Bun Film, dar Howard n-a mai trăit până la lansare.

În Cold Springs, Bill supraveghea construcția casei de vis a lui Howard. Trăiam cu optimism, mi-a spus el, dar Sarah, sora lui Howard, își amintește altfel lucrurile. „Mulți oameni descoperă pe parcurs că procesul de construcție durează mult mai mult decât se așteptau la început. Boala și construcția casei mergeau una împotriva alteia.”

Pe 14 martie 1991, Howard a pierdut lupta cu boala. Filmul Frumoasa și Bestia, pe care n-a avut ocazia să-l vadă niciodată, e dedicat memoriei lui. O lună mai târziu, Bill a terminat de construit casa lui Howard, în care trăiește singur și în ziua de azi.

„Dacă ar trebui s-o iau de la capăt, n-aș mai construi casa, a spus Bill. Am fi cumpărat o casă sau ceva în oraș. Casa mi-a rămas doar mie după moartea lui. Acolo l-am jelit. E o casă minunată și-mi place foarte mult, dar fusese gândită pentru o viață împreună cu Howard.”

Kyle s-a confruntat cu altfel de probleme, printre care un caz intens de remușcare a supraviețuitorului. „Toată lumea pe care o cunoșteam a murit,” a spus el. „Numaieu am supraviețuit. N-am putut să înțeleg asta. Și eu avusesem aceeași viață ca și ei, meritam să mor.”

În ultimii ani, Sarah se ocupă de gestionarea proprietăților lui Howard. Când m-am întâlnit cu ea vara trecută în Tarrytown, New York, discuta despre organizarea hârtiilor lui Howards pentru Biblioteca Congresului și despre managementul site-ului howardashman.com, un site care le amintește fanilor de viața lui Howard în afara studiourilor Disney.

„Nu vreau să rămână în memoria publicului drept un erou Disney,” a spus Sarah. „Vreau ca oamenii să țină minte că a fost un om.”

@mitchsunderland

Traducere: Oana Maria Zaharia